Capitolul LVI.

Cum erau îmbrăcaţi călugării şi călugăriţele din Telem.

În primii ani de la întemeierea mănăstirii, femeile îşi croiau rochiile după pofta şi plăcerea lor. Apoi, la buna lor voie, au hotărât să se îmbrace toate la fel.

Purtau izmenuţe roşii şi scurte, care le veneau până aproape de genunchi. Marginea de jos a izmenuţelor era împodobită cu horbotă aleasă. Calţavetele aveau aceeaşi culoare ca şi brăţările, strângând piciorul deasupra şi dedesubtul genunchiului. Încălţările, botforii, condurii şi papucii erau de catifea roşie sau viorie, cu vârful crestat ca o coadă de rac.

Sub cămaşă purtau un pieptar uşor de mătase şi un jupon de tafta albă, roşie sau sură; iar pe deasupra o fustă ţesută în fire de argint, cu frumoase cusături de aur şi râuri împletite din beteală; după cum se arăta vremea, mai caldă sau mai răcoroasă, fusta era de mătase, de damasc ori de catifea (portocalie, verde, argintie, albastră, galbenă, roşie sau albă), de postav auriu, de brocart sau de horbotă. Rochiile, după timpurile anului, erau din pânză cu urzeală de aur şi iţe împletite în fire de argint; de satin roşu împodobit cu râuri de beteală; de tafta albă, albastră, neagră ori castanie; de borangic, de lânică uşoară, de catifea sau de satin ţesut cu fire de aur şi cusături în fel de fel de feţe.

În unele zile calde de vară purtau, în loc de rochii, măntăluţe frumoase, potrivite după giuvaerurile cu care se găteau, ori pelerine uşoare de catifea viorie, glugă, ciucuri de aur cu tiv de argint şi un şnur împletit din fire aurite, prins la capete în copci de mărgăritare.

Iarna îmbrăcau rochii de tafta, în culorile mai sus amintite, căptuşite cu blănuri scumpe, de râs, de vidră, de lutru calabrez, de zibelină şi altele.

Mătăniile, inelele, brăţările, colanurile erau alcătuite din pietre preţioase: rubine roşii, rubine trandafirii, diamanturi, safire, smaralduri, peruzele, granade, agate, topaze, mărgăritare şi altele, de toată frumuseţea.

Podoaba capului şi-o schimbau după starea timpului: iarna se pieptănau ca toate celelalte femei din Franţa; primăvara, ca cele din Spania, vara, ca cele din Ţara-turcească. Duminica şi sărbătorile, fără osebire, îşi potriveau părul după obiceiul franţuzesc, mai plăcut şi mai cuviincios decât toate celelalte.

Bărbaţii erau îmbrăcaţi în felul lor. Purtau ciorapi lungi de lânică sau de mătase roşie, cu alb şi negru. Nădragii erau de catifea din aceeaşi culoare, brodaţi şi ferestruiţi după acelaşi tipar. Eghileţii erau de mătase şi armătura lor de aur smălţuit.

Hainele de sărbătoare erau croite din postav ţesut cu aur şi argint, sau din catifea de culori potrivite după dorinţă. Hainele bărbăteşti erau tot atât de scumpe ca şi ale femeilor. Cingătoarele aveau aceeaşi culoare ca şi pieptarul; fiecare bărbat purta la şold o sabie frumoasă cu mâner aurit; teaca, îmbrăcată în catifea de culoarea nădragilor, avea vârful de aur. Jungherul era împodobit la fel. Scufia de catifea neagră, era prinsă în nasturi şi inele de aur; împodobită cu o pană albă şi presărată cu fluturi de aur şi cu mici mănunchiuri de rubine, smaralduri şi altele.

Bărbaţii şi femeile se înţelegeau atât de bine între ei, încât în fiece zi se îmbrăcau la fel şi purtau podoabe asemănătoare. Ca să nu se întâmple vreo greşeală, câţiva cavaleri aveau îndatorirea să treacă în fiecare dimineaţă pe la odăile bărbaţilor pentru a le spune ce rochii şi ce giuvaeruri vor purta femeile în ziua aceea. Căci toate se îndeplineau după dorinţa femeilor.

Să nu vă închipuiţi însă că unii sau altele pierdeau prea multă vreme cu îmbrăcatul acelor veşminte atât de bogate. Cămăraşii le pregăteau gătelile în fiecare dimineaţă, iar o seamă de fete-în-casă fuseseră atât de bine învăţate, încât într-o clipă femeile ieşeau îmbrăcate din cap până-n picioare.

Pentru pregătirea acelor veşminte şi găteli, se aflau în jurul pădurii din Telem mai multe acareturi înşirate pe vreo jumătate de leghe, unde se ţineau giuvaergiii, şlefuitorii de nestemate, ceaprazarii, croitorii, ţesătorii de postavuri, de catifea, de covoare şi de velinţe; fiecare era priceput în meşteşugul lui şi toţi lucrau pentru fraţii şi surorile mănăstirii.

Seniorul din Naziclet le punea la îndemână ştofele, căptuşelile şi celelalte podoabe, iar în fiece an şapte corăbii se întorceau din ostroavele Perlate şi Canibale, încărcate cu drugi de aur, mătăsuri, mărgăritare şi alte mărfuri de preţ. Când giuvaerurile începeau să îmbătrânească şi îşi pierdeau strălucirea, le dădeau unui cocoş frumos să le înghită, şi ieşeau din el, cu găinaţul o dată, mai strălucitoare decât înainte.