Capitolul XI.

Copilăria lui Gargantua.

De la trei până la cinci ani, Gargantua a fost hrănit şi crescut cum se cuvine, după bunele îndrumări ale tatălui său, petrecându-şi timpul ca toţi ceilalţi copii ai ţării, adică mâncând, bând şi dormind; dormind, mâncind şi bând; bând, dormind şi mâncând.

Se bălăcea prin noroi, se mânjea pe nas, îşi zgâria obrazul, strica încălţările, căsca gura la muşte şi alerga toată ziua după fluturii din împărăţia tatălui său. Făcea treaba mică pe ghete şi treaba mare în izmene; îşi ştergea nasul cu mâneca şi lăsa să-i pice mucul în ciorbă, tropăia prin toate odăile, bea dintr-un papuc şi se freca pe burtă cu un fund de paner. Îşi ascuţea dinţii cu pila; îşi spăla mâinile în hârdăul cu lături; se pieptăna cu paharul; se aşeza cu fundul în două luntre; dormea pe burtă şi se învelea cu şezutul; bea sorbind din ciorbă; mânca plăcintă cu pâine; râdea muşcând şi muşca râzând; scuipa în cutia milelor; plesnea de gras ce era; se uşura împotriva vântului; se vâra în apă ca să nu-l plouă; închidea uşa în nasul oamenilor; credea că tot ce zboară se mănâncă; […] se răstea la lighean; ţinea Paştele cailor; trimitea gâştele la păscut; bătea şaua ca să priceapă iapa; punea boii în urma plugului; se lega la cap fără să-l doară; trăgea oamenii de limbă; se întindea mai mult decât îi era plapuma; punea colacul peste pupăză; avea sticleţi în cap; se gâdila ca să râdă; umbla cu doi bani în trei pungi; vindea castraveţi la grădinar; aştepta să-i pice mura în gură; vindea pielea ursului din pădure; îşi fura căciula singur; tocea cartea; scria cu picioarele şi iscălea cu laba gâştei; bătea câmpii şi tot el ţipa; credea că vârcolacii mănâncă luna; fugea după doi iepuri şi dădea în gropi; îşi făcea gura pungă şi mulgea capra trăsurii; împletea din coada mâţei sită de mătase; căuta calul de dar la dinţi; cosea nod la aţă; căuta sămânţă de vorbă; făcea gaură în cer şi păzea iarna să n-o mănânce lupii. Când se căina aştepta să cadă potârnichile gata firipte; postea când n-avea ce să mănânce; juca de nevoie, ca ursul, şi puţin îi păsa, ori de-i tunsă, ori de-i rasă. Ducea calul la apă în fiecare dimineaţă şi mânca dintr-o strachină cu câinii din curtea lui taică-său; le muşca urechile şi ei îl zgâriau pe nas; le sufla sub coadă, iar potăile îl lingeau pe buze.

Ştrengarul pipăia slujnicele, pe o parte şi pe alta, prin faţă şi pe la spate, începuse de timpuriu să se joace pe sub burtă cu ursuleţul, iar îngrijitoarele lui i-l împodobeau în fiecare dimineaţă, punându-i bucheţele de flori, panglicuţe frumoase şi cercei, ciucuri-ciucurei. Îl rotunjeau în palme ca pe un săpunel, iar când vedeau că ciuleşte urechile, râdeau şi se veseleau, ca de-un joc plăcut, cu care îşi treceau vremea. Una îi spunea „cepuleţul meu”, alta „cerceluşul meu”, alta „crenguţa mea de mărgean”, altele „ceparul meu”, „sfredeluşul meu”, „burghiul meu”, „dopşorul meu”, „sulişoara mea”, „ciucurelul meu” şi aşa mai departe. – „Al meu e tot!” zicea una. – „Ba e al meu!” răspundea alta. – „Şi mie ce-mi rămâne? Să ştiţi că eu i-l tai!” – „Auzi! Să i-l tai? O să-l doară! Aşa faci dumneata, cucoană? Tai ursuleţul copiilor, să rămână bieţii de ei fără coadă?”

Ca să aibă o jucărie, ca toţi copiii din partea locului, i-au făcut o morişcă de vânt, cu aripi, după chipul şi asemănarea morilor din Mirebalais.