Capitolul XII.

Caii de lemn ai lui Gargantua.

Ca să se deprindă a fi în viaţă un bun călăreţ, Gargantua a primit în dar un cal mare şi frumos, de lemn care necheza, sărea, se încura, se rotea, zburda şi zvârlea cu picioarele înapoi, mergea la pas, în trap, în buiestru, la galop, în pas spaniol, împiedicat, cruciş, în pas de cămilă şi pas de catâr. Tot aşa cum îmbracă popii odăjdii felurite de la o sărbătoare la alta, calul lui Gargantua schimba culoarea părului; din negru ori murg se făcea roib, sur, bălan, şarg, bălţat, pintenog, înstelat, rotat, porumbat şi aşa mai departe.

Dintr-o bârnă groasă, Gargantua şi-a cioplit singur un fugar de vânătoare; dintr-o bute de teasc, un cal pentru toate zilele; iar din trunchiul unui stejar bătrân şi-a potrivit un catâr, cu teltie şi cu şa, pentru plimbările prin casă. Afară de aceştia, mai ţinea vreo zece-doisprezece cai de schimb şi şapte cai de poştă. Pe toţi îi culca cu el.

O dată, domnul de Pâinensac a venit cu mare alai să-l cerceteze pe tată-său; şi tot în aceeaşi zi s-a potrivit să pice şi ducele de Frigepui cu contele de Prindevânt. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, că nici odăile, nici grajdurile nu erau destul de încăpătoare pentru a adăposti atâţi musafiri. Aşadar, stolnicul şi artelnicul numitului domn de Pâinensac porniră să cerceteze, dacă nu mai sunt şi alte acareturi ale casei, unde ar putea să aşeze caii. Socotind că adevărul iese totdeauna din gura copiilor, l-au întrebat pe Gargantua, băieţaşul drăgălaş, să le spună la ureche, încotro erau grajdurile pentru caii mari?

Gargantua i-a purtat până la scara cea mare a palatului, apoi în iatacul al doilea, de unde au trecut într-o încăpere mai lungă, care dădea spre turn.

Artelnicul zise postelnicului:

— Mie îmi pare că băiatul ăsta îşi bate joc de noi; cine-a mai pomenit grajduri în podul casei?

— Te înşeli, i-a răspuns postelnicul. Eu am văzut multe case, la Lyon, la Basmette, la Chinon şi în alte locuri, unde grajdurile se află sub acoperiş. Trebuie să mai fie undeva, pe sus, o uşă care dă de-a dreptul în curtea din dos. Să mergem să vedem cu ochii noştri cum stau lucrurile.

— Drăguţule, i-au spus băiatului, unde ne duci?

— La grajdurile cailor mei cei mari, a răspuns Gargantua. Ajungem numaidecât. Avem de urcat câteva trepte.

Apoi, după ce mai trecură printr-o sală lungă, i-a poftit în odaia lui şi a închis uşa:

— Aici sunt grajdurile pe care le căutaţi; uite roibul, şargul, murgul şi bălţatul.

Dându-le apoi o bârnă mare de lemn, le-a spus:

— Primiţi din partea mea acest bidiviu, care mi-a fost trimis de curând de la Francfurt. Vi-l dăruiesc. E un căluţ cuminte şi inimos. Cu un şoim bine-învăţat, cu şase copoi şi cu doi ogari sunteţi stăpâni toată iarna pe iepuri şi pe potârnichi.

— Drace! a spus unul din ei, bine-am mai nimerit-o! Mi se pare, că ne-am păcălit.

— A fost şi Păcală pe-aici, acum trei zile, a răspuns Gargantua.

Cei doi au priceput că băiatul îşi bătea joc de ei, dar nu ştiau ce să facă; să-şi ascundă ruşinea, sau să râdă, prefăcându-se că nu bagă de seamă. Gargantua i-a întrebat:

— De un căpăstru cu zăbală n-aveţi nevoie?

— Dar asta ce mai e?

— Sunt cinci felii de baligă uscată, să vă faceţi botniţă din ele.

— Dacă nici acum nu ne-am ars, să ştii că putem să trecem prin foc şi pârjol fără frică. Băieţaşule, tu îţi baţi joc de noi. O să ajungi papă.

— Aşa cred şi eu. Dumneata o să fii papălapte, iar acest papagal frumos o să se facă paparudă.

— Auzi, auzi! s-a mirat artelnicul.

— Ia să-mi spui, dacă ştii, câte găurele sunt la cămaşa mamei.

— Şaisprezece, a răspuns artelnicul.

— Mai e şi una pe dinapoi, a spus Gargantua. Nu le-ai numărat bine.

— Când le-am numărat?

— Când ţi-ai făcut nasul cană, să tragi baliga din butoi, iar gâtul pâlnie, ca s-o treci în alt vas, fiindcă butoiului i se stricase fundul.

— Mă, să fie al naibii! a înjurat stolnicul. Am dat peste unul, căruia nu i-a tors maică-sa pe limbă. Domnule Gurăslobodă, să te ţie Dumnezeu, că ai stupit la furcă!

Coborând treptele câte patru, au lăsat să cadă sub bolta scării bârna cu care îi încărcase Gargantua. Iar el le-a strigat:

— Sunteţi nişte călăreţi nepricepuţi! Nu ştiţi să stăpâniţi calul. De-aţi avea de mers de-aici până-n Cahusac, ce-aţi alege: să călăriţi pe un boboc de gâscă, sau să mânaţi o scroafă înhămată?

— Am vrea să bem! a răspuns artelnicul.

Spunând vorbele acestea, au intrat amândoi în odaia de jos, unde se aflau ceilalţi prieteni ai lor, care auzind cele întâmplate au râs cu poftă, ţinându-se cu mâinile de burtă.