Capitolul XIII.

Cum şi-a dat seama Grandgousier despre isteţimea fiului său, aflând despre ştergătoarea pe care o născocise.

Către sfârşitul celui de-al cincilea an de la naşterea lui Gargantua, întorcându-se Grandgousier din războiul norocos pe care-l purtase împotriva canarienilor, a făcut un popas ca să-şi vadă băiatul. Mult s-a bucurat, ca orice bun părinte, în faţa unei asemenea odrasle. Sărutându-l şi îmbrăţişându-l, i-a pus o sumedenie de întrebări potrivite cu mintea unui copil; apoi, zăbovind puţin să bea cu el şi cu îngrijitoarele lui, le-a luat la rost pe acestea, dacă l-au spălat şi l-au primenit la vreme. Gargantua a răspuns, că din partea lui şi-a dat toată silinţa şi a izbutit să fie flăcăul cel mai curat din ţara întreagă.

— Cum aşa? s-a mirat Grandgousier. Gargantua a spus:

— În urma multor încercări ce-am făcut, am găsit un mijloc de-a mă şterge la fund, cel mai domnesc, mai plăcut şi mai grabnic din câte s-au pomenit vreodată.

— Care? a întrebat Grandgousier.

— Îţi voi spune. Am folosit într-o zi masca de catifea a unei domnişoare, şi pot să spun că mi-a plăcut. Apoi am încercat o glugă, tot de-a domnişoarei aceleia, rămânând la fel de mulţumit. Am luat altă dată o năframă de-a ei; pe urmă o scufiţă de mătase roşie, dar firele de argint cu care era ţesută mi-au julit pielea. Focul sfântului Antonie să-i ardă maţele giuvaergiului care a lucrat-o, şi domnişoarei cu scufiţa, de asemeni. Nu mi s-au alinat durerile, până n-am mângâiat locul cu pana de la pălăria unui paj elveţian.

Pe când mă aflam o dată în dosul unui stufiş, am pus mâna pe un pui de jder, dar mi-a zgâriat cu ghearele tot perineul. M-am tămăduit a doua zi, folosind mănuşile, cu miros de apoponax, ale mamei.

Am ales după aceea flori de salvie şi de maghiran, foi de varză şi de sfeclă, frunze de viţă, de nalbă, de mărar, de coada-şoricelului, de lăptucă şi de spanac. Toate mi-au făcut bine la picior; dar cele de brei, de pătrunjel, de tătănească şi de urzici mi-au băşicat pielea, înfierbântându-mi sângele; şi numai ştergându-mă cu trandafirul meu m-am potolit.

Am încercat, rând pe rând, cearşafuri, pături, perdele, perne, covoare, feţe de masă, ştergare, batiste, halaturi, simţind aceeaşi plăcere, ca râioşii când se scarpină.

— Adevărat? s-a mirat Grandgousier. Şi care-i ştergătoarea cea mai nimerită, pe care ai aflat-o?

— Ai puţină răbdare, şi vei afla care sunt minunatele ei însuşiri. M-am şters cu fân, paie, maţe de bou, câlţi, lână, hârtie, dar vorba aceea:

După-un petic de hârtie, Tot rămâne murdărie…

— Aşa? a spus Grandgousier cu uimire. Ai început să faci stihuri de pe acum?

— După cum vezi, măria ta. Şi dau din mine, vers cu vers, de-mi pare că le vărs. Ascultă, te rog, această urare, pe care am închinat-o spârcâiţilor:

Mâncăcios, scăpăcios, pârţâit, cufurit, cu miros necăcios de din jos, ne-ai trăsnit!

Băligos, găunos, urdinos – arde-mi-te-ar foc sfinţit, dacă-n dos laşi prisos puturos şi cu fundul pleci mânjit!

Mai doreşti şi altele?

— S-auzim!

— Poftim!

RONDEL.

Să mai zici că n-am învăţat nimic! Maica Domnului mi-e însă martoră, că stihurile acestea nu-s făcute de mine. Am auzit pe unul spunându-le cinstitei doamne, aici de faţă, şi le-am băgat la cutie să le ţiu minte.

— Să nu-ţi uiţi povestea, i-a tăiat vorba Grandgousier. Spune mai departe.

— Despre mâncăcioşi?

— Nu, despre ştergătoare.

— Dai un butoi de cidru breton, dacă te-oi întrece?

— Mă învoiesc.

— Mai întâi de toate, n-ai nevoie să te ştergi dacă nu eşti murdar. Iar murdar nu poţi să fii, până nu te uşurezi. Aşadar, trebuie mai întâi să te uşurezi, şi abia după aceea să te ştergi.

— Judeci bine, băieţaşul tatii, a spus Grandgousier. Nu mă îndoiesc, că în curând vei fi primit la Sorbona. Anii tăi sunt puţini, dar mintea ta e coaptă. Du mai departe aceste şterg-gânduri ale tale, atât de preţioase, şi jur pe toate firele din barbă, că-ţi voi da, nu un butoi, ci şaizeci de vedre din cidrul cel mai bun, care însă nu în Bretania se face, ci în binecuvântatul ţinut al Veronului.

— Am încercat mai întâi, a zis Gargantua, o scufie, apoi o faţă de pernă, un papuc, o tolbă, un coş de răchită – a naibii ştergătoare! – apoi o pălărie.

Trebuie să ştii, că unele pălării sunt netede, altele păroase; unele de catifea, altele de mătase; cea mai bună din toate e pălăria păroasă. Mai târziu am folosit o găină, un cocoş, un pui de găină, o pielicică de viţel, un iepure, un porumbel, un cormoran, o geantă de advocat, o glugă de călugăr, o broboadă şi un şoim împăiat. Dar, ca să închei, zic şi susţin că nu-i pe lume o ştergătoare mai minunată decât un boboc de gâscă pufos, dacă ai grijă să-i ţii capul între-picioare. Te încredinţez, pe cinstea mea, că vei simţi o plăcere dumnezeiască; atât sunt de mângâietori fulgii bobocului şi atât de blândă e atingerea lor, încât bucuria pe care o simţi, înviorându-ţi maţul gros şi altele mai mărunte, îţi pătrunde până în inimă şi în creieri. Te-aş ruga să crezi, că eroii şi semizeii din Câmpiile-Elizee nu sunt senini şi fericiţi fiindcă se hrănesc cu asfodel, nectar şi ambrozie, cum spuneau cei vechi, ci fiindcă se şterg numai şi numai cu boboci de gâsca. (Tot aşa spune, de-altminteri, şi meşterul învăţat John, din Scoţia.)