Capitolul XL.

Pentru ce lumea nu vede cu ochi buni pe călugări şi pentru ce unii oameni au nasul mai mare decât alţii

— Mărturisesc ca un bun creştin, a spus Eudemon, că mă simt cuprins de o adâncă smerenie, văzând cugetul curat al acestui călugăr, care pe toţi ne-a încântat; şi mă întreb: de ce oare, din toate adunările oamenilor aleşi, călugării sunt izgoniţi, ca nişte oaspeţi nepoftiţi şi stricători de bucurie, asemeni trântorilor netrebnici, pe care albinele îi alungă din stupul lor? Ignavum fucos pecus, zice Maro, a praesepibus arcent. [68]

Gargantua a răspuns:

— E foarte adevărat că toţi purtătorii de glugă şi de anteriu, numai hulă, batjocură şi ocară stârnesc în jurul lor, aşa cum vântul de la miazăzi, căruia îi zice Cecias, strânge norii grămadă, întunecând bolta cerului. Ştiţi de ce? Din pricină că aceşti călugări se hrănesc cu spurcăciunea pământului, care sunt păcatele noastre. Drept aceea, noi ca pe nişte mâncători de scârnăvie îi trimitem la haznaua lor, în schiturile şi mănăstirile, care departe de sfatul treburilor obşteşti sunt zidite, ca privăţile în spatele casei. Dacă veţi sta să judecaţi pentru ce, între oameni, maimuţa are parte totdeauna de râs şi de chelfăneală, n-o să vă miraţi nici de ce călugării sunt rău văzuţi, de oamenii tineri ca şi de bătrâni. Căci maimuţa nici ograda n-o păzeşte precum câinele, nici la jug nu trage precum boul, nici lapte şi lână nu dă precum oaia, nici poveri nu poartă precum calul. Nici o ispravă nu face, decât stricăciuni şi murdărie, din care pricină numai cu sudălmi se alege şi cu beţe la fund.

Asemeni şi călugării (vorbesc despre cei leneşi). Ei nici pământul nu-l ară ca plugarii, nici hotarul ţării nu-l apără ca ostaşii, nici pe bolnavi nu-i tămăduiesc ca doftorii, nici predici nu ţin ca învăţătorii Scripturii şi nici nu pun la îndemâna republicii, ca negustorii, lucrurile ce sunt de trebuinţă. Iată de ce sunt huliţi şi urgisiţi în lumea întreagă.

— Ei se roagă totuşi pentru mântuirea noastră, a spus Grandgousier.

— Nici aceasta nu-i adevărat, a răspuns Gargantua. Asurzesc pe vecini cu zarva clopotelor. Atâta fac.

— Aşa e, a recunoscut călugărul, dar o liturghie, o utrenie sau o vecernie, frumos cântată din clopote, e ca slujită pe jumătate.

— Dumnealor îndrugă psalmi şi bolborosesc din vieţile sfinţilor, fără să priceapă o iotă din ce bolborosesc. Înşiră la Tatăl-Nostru cu tocătură de Ave-Maria, gândindu-se aiurea şi neînţelegând ce spun. Nu se roagă: îşi bat joc de Dumnezeu! Iar dacă se ostenesc să mai ţină câte o slujbă, n-o fac de dragul nostru, ci de teamă să nu-şi piardă colacii şi ciorba grasă. În toate ţările şi în toate timpurile, bunii creştini s-au rugat lui Dumnezeu pentru sufletul semenilor lor, iar Dumnezeu, în necuprinsa lui milostenie, s-a îndurat să-i asculte. Adevărat, că şi bunul nostru frate Ioan, aici de faţă, se cheamă că e călugăr, dar pe acesta îl dorim cu toţii în mijlocul nostru, fiindcă nu-i nici făţarnic şi nici răpănos, ci e vesel, cinstit, hotărât la faptă şi bun tovarăş de petrecere. Munceşte şi îşi dă silinţa, ocroteşte pe cei năpăstuiţi, ajută pe suferinzi, iar avutul mănăstirii îl apără.

— Mai mult decât atât, a spus călugărul. După ce, cu inima curată, îndeplinesc rugăciunile utreniei, mă apuc să tai coarde pentru arbalete, cioplesc şi încrestez săgeţi, împletesc capcane pentru iepuri, şi multe altele. Nu stau pe loc, nici cât stă un câine în coadă. Ei, toarnă în pahar şi hai să bem! Adu şi poamele, dacă sunt. Hm, astea-s castane de Estroc, le cunosc! Stropiţi-le cu puţin tulburel de soi şi o să vă minunaţi singuri câte vânturi o să trageţi! Nu prea sunteţi vorbăreţi, după cum bag de seamă. Domnul fie lăudat, eu beau la toate vadurile, ca un cal-înaintaş!

Gimnast a spus:

— Şterge-ţi mucul, frate Ioane, că ţi-e nasul leoarcă!

— Hi, hi! a râs călugărul. Vrei să spui că mi-a ajuns apa până la gură şi ţi-o fi teamă să nu mă înec? Nu-i nici o primejdie. Quarel Quia. [69]

Din apa care creşte, un strop nu intră-n mine, Că mi-e smolită gura, cu zeamă de ciorchine.

De-şi va face careva la iarnă cizme din pielea nasului meu, poate să intre cu toate picioarele în baltă şi să culeagă scoici, că nu se udă.

— De ce are fratele Ioan nasul atât de frumos? a întrebat Gargantua.

— Fiindcă aşa i l-a plămădit Cel-de-sus, a răspuns Grandgousier. Dumnezeu e meşterul-olar, care frământă lutul mădularelor noastre, potrivindu-le după atotputernica lui voinţă.

— Ba eu cred, a spus Ponocrat, că fratele Ioan a ajuns cel dintâi la bâlciul nasurilor şi l-a ales pe cel mai mare şi mai frumos.

— Nu-i nici aşa, l-a îndreptat călugărul. Judecând după dreapta ştiinţă mănăstirească, pricina e alta. Doica la pieptul căreia am supt avea ţâţele moi. Intram cu nasul în ele când sugeam, iar nasul meu creştea şi se umfla, ca aluatul pe care îl dospeşti în covată… Copilul care suge la sânul unei doici cu ţâţe tari are nasul cârn… Veseli să fim şi paharul să-l golim!. Ad formam naşi cognoscitur ad te levavi [70]… Eu nu mănânc lucruri dulci niciodată. Toarnă aici, băieţaş! Şi nu uita nici castanele!