Capitolul XXXIX.

Cum l-a primit Gargantua cu cinste pe fratele Ioan şi ce vorbe frumoase a spus acesta ospătându-se.

Aşezându-se Gargantua la masă, în timp ce se înfrupta din primele feluri de bucate, Grandgousier a început să spună despre pricina războiului ce se iscase între el şi Picrocol, povestind printre altele biruinţa pe care fratele Ioan Spintecătorul o dobândise întru apărarea avutului mănăstirii. Mult l-a lăudat pentru fapta sa, socotind-o mai vitejească decât toate isprăvile lui Cămil, Scipio, Pompei, Cezar şi Temistocle. Drept aceea, Gargantua a poruncit să fie chemat acel călugăr, ca împreună să chibzuiască asupra celor ce mai aveau de făcut. Un vătăşel a pornit să-l caute şi s-a întors cu bine, însoţit de fratele Ioan, care venea călare pe catârul ce-i trimisese Grandgousier, purtând prăjina cu cruce în vârf.

Toţi l-au întâmpinat cu bucurie şi l-au îmbrăţişat, dându-i bineţe din toate părţile.

— Fii blagoslovit, frate Ioane!

— Să trăieşti, frate Ioane!

— Lasă-mă să te pup, frate Ioane!

— Dumnezeu să te ţie, frate Ioane!

— Vino să te strâng la pieptul meu, frate Ioane!

Fratele Ioan râdea şi nu mai prididea să-şi arate mulţumirea către fiecare. Nicicând nu s-a văzut pe lume un bărbat mai vesel şi mai prietenos.

— Ei! a poruncit Gargantua, aduceţi un scaun şi aşezaţi-l aici lângă mine, în capul mesei!

— Facă-se cum ţi-e voia, a spus călugărul. Copile, te-aş ruga pentru un pahar de apă. Toarnă, băieţaş, toarnă! să-mi răcoresc ficaţii cu puţină udeală.

— Deposita cappa! Scoate anteriul, a spus Gimnast.

— Doamne fereşte! a răspuns călugărul. Nu mă lasă rânduiala scrisă în Statutis ordinis [65]: nu ne e îngăduit să scoatem anteriul.

— Îmi bag picioarele în Statutis ordinis, a spus Gimnast. Anteriul ăsta ţi-e prea greu în spinare, ia fă bine şi leapădă-l.

— Nu, iubitule, că-mi ţine cald la şale, iar de la băut nu mă ţine. Dacă m-aş potrivi şi l-aş scoate, domnişorii paji s-ar repezi numaidecât să-i scurteze poalele şi să-şi croiască din ele calţavete; am mai păţit-o o dată, la Coulaines, de mi-a pierit toată pofta de mâncare! De aceea, îngăduie-mi să stau la masă cu straiele mele de-acasă. Nu voi pregeta – cu ajutorul Celui-de-sus – să închin din toată inima un pahar, pentru dumneata şi iapa dumitale. Cerul să-i păzească de rele pe toţi cei de faţă! Eu-unul, ca să mărturisesc drept, am mâncat pe ziua de azi, ceea ce nu mă împiedică să mai cinez o dată, fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-mi dăruiască o pipotă bine argăsită, largă ca cizmele sfântului Benedict şi totdeauna deschisă, ca o geantă de advocat. Decât toţi peştii (afară de plătică) mai bună e o aripă de potârniche sau o pulpă de măicuţă tânără. Nimic nu-i mai vrednic de jale decât să te găsească moartea cu pofta în cui! Stareţului nostru îi place la nebunie pieptul de clapon: carne albă!

— În privinţa aceasta, a spus Gimnast, se deosebeşte de vulpe, care nu mănâncă niciodată pieptul claponilor, al găinilor şi-al puilor pe care-i vânează.

— Şi de ce? a întrebat călugărul.

— Fiindcă n-are cine să i-l frigă. Pieptul de pasăre, dacă nu-i pătruns bine, nu se albeşte! Carnea care nu-i friptă de-ajuns rămâne roşie. Afară de raci şi de stacoji, care tocmai la fiert se roşesc.

— Mari sunt minunile tale, Doamne! Va să zică de aceea are subfirurgul mănăstirii noastre ochii roşii ca două găvane de arin, fiindcă nu i-am fiert capul îndestul? Pulpa de iepure face bine la podagră. Şi pentru că veni vorba: ai putea să-mi spui, de ce domnişoarele au totdeauna pulpele răcoroase?

— Despre aceasta nici Aristotel, nici Alexandru din Afrodisia, nici Plutarh nu pomenesc nimic, a răspuns Gargantua.

— Să te lămuresc eu, a spus călugărul. Întâi, fiindcă sunt stropite mereu; al doilea, fiindcă nu le bate soarele şi al treilea, fiindcă le face vânt cămăşuţa! Toarnă, băieţaş, că mi s-a uscat gâtul. Gâl! Gâl! Lăudat să fie Domnul, care a lăsat pe lume vinaţurile! Martor mi-e unul Dumnezeu, că de-aş fi trăit pe vremea lui Isus, nu l-aş fi lăsat să-l prindă saducheii pe Muntele Măslinilor. Să fiu al naibii, dacă nu le-aş fi rupt oasele domnilor apostoli, care au spălat putina ca nişte mişei, după ce s-au îndopat bine, lăsând pe învăţătorul lor în primejdie. Urăsc mai rău decât otrava pe omul care fuge, când trebuie să pună mâna pe cuţit! Ah, de ce nu sunt eu rege al Franţei, măcar pe vreo opt-zeci-o sută de ani. I-aş jugăni pe toţi vitejii care au dat dosul în lupta de la Pavia, slei-i-ar frigurile cele rele! Mai bine să fi murit până la unul, decât să-l lase singur pe regele lor în primejdie! Nu-i oare mai cinstit să cazi luptând cu sabia în mână, decât să-ţi pui pielea la fereală, spălând putina mişeleşte? Gâştele n-au scos boboci în ăst-an. Prietene, dacă mă iubeşti, omeneşte-mă cu o felioară de purcel. Ptiu, drace! S-a isprăvit tulburelul! Germinavitradix Jesse. [66] Mă las păgubaş de viaţă, mor de sete! Vinul ăsta nu e rău. Ce fel de vin aţi băut pe la Paris? Şase luni am ţinut casă deschisă pentru oaspeţi, să fiu al naibii dacă mint. Îl cunoaşteţi pe fratele Claudiu de la mănăstirea Saint-Denis? Ah, ce prieten de ispravă! Dar nu ştiu ce l-o fi găsit de la o vreme? Stă toată ziua cu nasul în carte. Mie unuia învăţătura îmi face rău. La noi la mănăstire nu învăţăm, ca să nu cădem în ispită. Răposatul nostru stareţ spunea că nimic nu-i pricinuieşte mai multă silă decât un călugăr-cărturar. Iubite prietene, Dumnezeu să mă ierte, dar magis magnos clericos non sunt magis magnos sapientes [67]. Niciodată n-au fost atâţi iepuri ca anul acesta, în schimb, n-am văzut nicăieri nici şoimi, nici ulii. Domnul de Belloniere mi-a făgăduit un erete, dar deunăzi, mi-a scris că s-a îmbolnăvit de ţâfnă. Potârnichile or să ne mănânce şi urechile anul ăsta. Nu-mi place să stau la umbră, că mă ia cu frig. Dacă nu alerg, dacă nu mă mişc, nu mă simt în apele mele. E drept, că sărind peste garduri şi luând-o prin stufişuri, mi-a cam chelit anteriul. Am făcut rost de un ogar acătării. Dracii să aibă grijă să-i tăbăcească pielea, de-o scăpa vreun iepure!

M-am întâlnit deunăzi cu un slujitor, care îl ducea domnului de Prostogar: i l-am şterpelit! Rău am făcut?

— Nicidecum, frate Ioane, bine-ai făcut, a spus Gimnast. Iadul să mă înghită, bine-ai făcut!

— Ei, în sănătatea dracilor, câtă vreme mai sunt. Anafura şi grijania lui de şchiop, la ce i-o fi trebuit lui ogar? Pentru el ar fi fost mai potrivită o pereche bună de boi.

— Cum, frate Ioane, sfinţia ta înjuri? a întrebat Ponocrat.

— Ca să-mi împodobesc vorbirea, a răspuns călugărul. Aşa obişnuia şi Cicero.