Capitolul XLI.

Cum l-a adormit călugărul pe Gargantua şi ceva despre cartea lui de rugăciuni.

După ce zvântară bucatele s-au aşezat cu toţii la sfat, hotărând ca pe la miezul nopţii să iasă la pândă pentru a iscodi unde se află duşmanul şi ce gânduri are; iar până atunci au zis să se lase puţin odihnei şi să-şi întărească puterile. Dar Gargantua se sucea când pe-o parte când pe alta şi nu ajungea să aţipească. Călugărul i-a spus:

— Eu nu dorm niciodată mai cu spor decât în timpul predicii sau când îmi spun rugăciunea. Drept aceea te-aş îndemna, dacă n-ai nimic împotrivă, să începem cu cei şapte psalmi. Vei vedea cât de repede o să te fure somnul.

Gargantua s-a arătat bucuros de o asemenea încercare, şi pornind la drum cu psalmul întâi, până să ajungă la beaţi quorum, dormeau amândoi buştean. Călugărul n-a uitat însă a se trezi înainte de miezul nopţii, fiind obişnuit cu veghea utreniilor mănăstireşti. Deşteptându-se din somn, s-a grăbit să-i scoale din aşternut şi pe ceilalţi, cântând cu tot glasul:

Haide, frate, şi te scoală, Nu mai zăbovi…

După ce i-a trezit pe toţi, le-a spus:

— Cavalerilor, o vorbă înţeleaptă a noastră zice, că trebuie să începi să tuşeşti înaintea slujbei de dimineaţă, iar de băut, să bei înainte de a te aşeza la masă.

Noi o să facem altminteri: o să bem acum, iar de tuşit, o să tuşim diseară. La care Gargantua a spus:

— Doftorii aşa ne învaţă, că nu-i sănătos să te grăbeşti a bea numaidecât după ce te-ai trezit din somn. Se cuvine mai întâi să-ţi cureţi pipota de prisosuri, şi de celelalte.

— Aşa o fi după doftoricescul meşteşug, a spus călugărul, dar să mă ia naiba, dacă nu-s pe lume mai mulţi bătrâni beţivi, decât doftori bătrâni. Eu am cu setea o învoială: să nu ne despărţim niciodată! Împreună ne culcăm, laolaltă ne sculăm. Ia-te, dacă vrei, după sfatul felcerilor. Eu rămân la sertăraşul meu.

— Care?

— Sertăraşul unde îmi ţin cartea cu rugăciuni, a răspuns călugărul. Asemenea şoimarilor, care înainte de-a da eretelui să mănânce, îi azvârlă câte o labă de găină, ca să-i cureţe creierii şi să-i aţâţe pofta, eu iau dis-de-dimineaţă această drăgălaşă carte de rugăciuni şi îmi limpezesc inima ca să pot să beau.

— Şi cum împărţi rugăciunile? a întrebat Gargantua.

— Aşa cum spune Fecamp: trei psalmi şi trei parabole, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nu sunt un rob al rugăciunilor. Rugăciunile sunt pentru oameni, nu oamenii pentru rugăciuni. În ce mă priveşte, le scurtez sau le lungesc după voie, ca scările la şaua de călărie. Brevis oraţio penetrat coelos, longa potatio evacuat scyphos [71]. Unde scrie?

— Naiba să mă ia, dacă ştiu, a răspuns Ponocrat. Dar bine le mai potriveşti, mânzule!

— Îţi semăn dumitale, a răspuns călugărul. Venite apotemus. [72] Hai să bem!

Le-au pus dinainte fel de fel de ciorbe drese cu mirodenii şi cărnuri rumenite pe cărbuni încinşi; iar călugărul n-a băut nici un strop mai mult decât şi-a turnat.

Unii au rămas să-i ţină isonul, alţii s-au ridicat de la masă mai în grabă; dar până la urmă toţi s-au dus să-şi aleagă armele şi să se îmbrace în zale de luptă. Mai cu voie, mai fără voie, l-au înarmat şi pe fratele Ioan, deşi lui i-ar fi fost de-ajuns anteriul înfăşurat peste burtă, prăjina cu cruce în vârf şi puterea pumnului. Ca să le facă celorlalţi pe plac, s-a lăsat înzăuat din creştet în călcâie, a pus şaua pe unul din fugarii cei mai iuţi ai regelui, şi şi-a aninat un paloş la cingătoare.

Gargantua, Ponocrat, Gimnast, Eudemon, cu alţi douăzeci şi cinci de războinici dintre cei mai viteji ai lui Grandgousier, înarmaţi până în dinţi, au plecat împreună cu călugărul, călări ca sfântul Gheorghe purtând câte-un puşcaş la coada calului.