Capitolul XLII.

Cum i-a îmbărbătat călugărul pe tovarăşii lui şi cum a rămas spânzurat de un copac.

Porniră, aşadar, în cercetare vitejii cavaleri, hotărâţi să adulmece urma duşmanului şi să ocolească primejdiile, aşteptând ceasul cel mare al cumplitei bătălii. Călugărul, ca să-i îmbărbăteze, le spunea:

— Copii, să n-aveţi teamă şi să mă urmaţi cu încredere. Domnul să fie cu noi, şi sfântul Benedict de-asemenea! Dacă aş avea atâta putere pe cât sunt de hotărât, vi i-aş jumuli pe toţi ca pe nişte boboci de raţă. De nimic nu mi-e teamă, decât numai de puşti. Cristelnicul mănăstirii noastre m-a învăţat o rugăciune care te fereşte de plumbi; din păcate nu-mi va fi de nici un folos, fiindcă nu cred în puterea ei. În schimb, crucea mea o să facă minuni! Să-l ferească pe oricare din voi să dea bir cu fugiţii, că-l călugăresc în locul meu, lua-m-ar naiba! Îi pun anteriul în spinare şi-l vindec de boala fricii. Nici ogarul domnului de Meurles Mierloiul, după cum ştiţi, nu era bun de nimic, dar după ce i-au legat la gât un anteriu, nu mai scăpa nici o vulpe, necum vreun iepure. Cu toate căţelele din împrejurimi îşi făcea de lucru, deşi fusese până atunci vlăguit et de frigidis et maleficiatis [73].

Rostind de-a călare aceste vorbe cam aspre, călugărul a trecut pe sub un nuc din marginea drumului spre Sălcii; şi, fără să bage de seamă, deschizătura coifului i s-a aninat de ciotul unei crengi mai joase. Fratele Ioan a înfipt cu putere pintenii în burta calului, iar acesta, simţitor de felul lui, a ţâşnit ca o săgeată. Încercând să desprindă coiful, care rămăsese agăţat, călăreţul în goană a dat drumul frâului, şi s-a apucat cu amândouă mâinile de cracă; dar simţi cum şaua fuge de sub el, şi rămase spânzurat în nuc. A început să strige după ajutor, văitându-se că moare şi că a fost trădat. Eudemon, care l-a zărit cel dintâi, i-a spus lui Gargantua:

— Stăpâne, vino să vezi pe Avesalom spânzurat.

Gargantua s-a oprit, s-a uitat mai de aproape la călugăr, şi văzând cum stătea atârnat de cracă, a spus:

— Asemănarea cu Avesalom nu-i potrivită, căci fiul lui David a rămas spânzurat de chică, pe când călugărul nostru, fiind ras în creştet, s-a agăţat de urechi.

— Ajutor! Dracu m-a luat! striga călugărul. Acum v-aţi găsit să trăncăniţi? Sunteţi ca predicatorii papei, care când văd pe aproapele lor în primejdie de moarte, în loc să-i vină în ajutor, îl îndeamnă sub afurisenie, să se spovedească şi să se spele de păcate. Când i-oi vedea şi eu căzând în râu gata să se înece, în loc să le întind mâna să-i scap, o să le ţiu o predică lungă, până i-oi vedea că s-au dus la fund.

— Nu te mişca, îngerelule, l-a îmbărbătat Gimnast, că viu să te slobod din ştreang. N-o să las eu să piară spânzurat un monachus atât de drăgălaş!

Monachus în claustro Non valet ova duo: Şed quando est extra, Bene valet triginta. [74]

Am văzut, de când sunt pe lume, pe puţin cinci sute de spânzuraţi, dar niciunul nu arăta atât de frumuşel cu laţul de gât. Dacă aş şti că îmi stă şi mie tot atât de bine, m-aş învoi să rămân spânzurat până la adânci bătrâneţi.

— Lasă predica! a strigat călugărul. Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, dacă de numele Celuilalt nu vrei să ştii. Jur pe poalele anteriului, că o să-ţi pară rău, tempore et loco ftrelabitis [75].

Gimnast a descălecat, şi suindu-se în nuc l-a înşfăcat pe călugăr cu o mână de subsuori, iar cu mâna cealaltă i-a desprins coiful agăţat de cracă. Fratele Ioan s-a lăsat binişor la pământ, iar Gimnast a sărit din copac alături de el.

Cum s-a văzut pe picioare, călugărul şi-a desprins platoşa, a aruncat coiful pe câmp, apoi, una după alta, toate părţile armurii, păstrând în mână numai crucea cu prăjina; a încălecat din nou pe calul pe care Eudemon îl strunise din fugă, şi a pornit mai departe, alături de soţii lui de luptă, de-a lungul drumului spre Sălcii.