Capitolul XLIII.

Cum s-a întâlnit Gargantua cu vârful oastei lui Picrocol şi cum călugărul a răpus pe căpitanul Tragevânt, fiind apoi prins de duşmani.

Aflând din spusele celor scăpaţi cu fuga felul cum Maţegoale fusese măcelărit, Picrocol fu cuprins de o straşnică mânie, auzind că o ceată de diavoli tăbărâseră asupra oamenilor lui. Sfatul căpitanilor a ţinut toată noaptea. Căpitanii Repezel şi Taielemne au ajuns la încheierea că puterea lui Picrocol era atât de cumplită, încât lesne va răpune pe toţi dracii din iad, ceea ce Picrocol nu prea credea, şi de aceea nici linişte n-avea.

A trimis sub ascultarea contelui de Tragevânt o poteră de şase sute de călăreţi iuţi, cu arme uşoare, stropiţi toţi cu agheasmă şi purtând fiecare un patrafir în spinare, ca prin puterea apei sfinţite şi a binecuvântatelor odăjdii, dracii să se împrăştie, chiar dacă le-ar ieşi cumva în cale.

Cercetaşii lui Picrocol au ajuns într-o goană până la Vauguyon şi Maladerye, dar neîntâlnind ţipenie de om, au trecut mai departe şi, luând-o la deal, au ajuns la un sălaş de ciobani. Aici au dat peste cei cinci pelerini, pe care, batjocorindu-i şi legându-i ca pe nişte iscoade, i-au mânat din urmă, cu toate ţipetele, plângerile şi jurămintele lor. Apoi au coborât spre Seuille.

Gargantua, care le auzise paşii, a spus oamenilor lui:

— Prieteni, în curând vom da faţă cu duşmanii. Sunt de zece ori mai numeroşi decât noi. Ce spuneţi? Să pornim asupra lor?

— Şi ce naiba alta am putea face? a zis călugărul. Oamenii nu preţuiesc după numărul, ci după vitejia lor.

Apoi a strigat:

— Pe ei, diavolilor! Pe ei!

Auzind această chemare la luptă, duşmanii n-au mai stat la îndoială că au de-a face cu dracii, şi-au luat-o toţi la sănătoasa, afară de Tragevânt, care cu lancea în cumpănire s-a aruncat asupra călugărului, izbindu-l în piept. Fierul, lovindu-se de platoşa fermecată a anteriului, s-a sfărâmat în bucăţi ca o lumânare frântă pe nicovală. Năpustindu-se la rândul lui asupra potrivnicului, călugărul l-a pălit cu prăjina crucii în spate, drept între gât şi umăr, dar atât de fulgerător şi de vârtos, că Tragevânt şi-a pierdut cumpătul şi s-a prăbuşit împleticindu-se, sub picioarele calului.

Zărind patrafirul pe care căpitanul îl purta de gât, călugărul i-a spus lui Gargantua:

— Ăştia-s popi, iar popii sunt numai jumătăţi de călugăr. Sfinte Ioane, eu sunt călugăr pe de-a întregul, şi am să-i omor pe toţi ca pe nişte muşte!

A pornit în goana mare asupra fugarilor şi ajungându-i din urmă, a început să izbească în grămadă, secerându-i ca pe-un lan de secară.

Gimnast a întrebat dacă trebuie să intre şi el în luptă, dar Gargantua i-a spus:

— Nicidecum. Buna socoteală a luptei cere să nu împingi pe duşman până la deznădejde, fiindcă îi întăreşti puterile şi-i sporeşti curajul. Învinşii n-au decât o scăpare, să nu mai nădăjduiască în ea. Multe biruinţe le-au fost smulse biruitorilor, fiindcă nu s-au mulţumit cu ce-au dobândit, ci au vrut să treacă totul prin foc şi sabie, nelăsând în viaţă nici măcar un războinic dintre cei învinşi, care să ducă acasă vestea înfrângerii. Lasă duşmanului tău porţile deschise şi întinde-i mai degrabă o punte de aur pe drumul lui de întoarcere.

— Aşa e, a spus Gimnast, dar călugărul îi goneşte din urmă.

— Cu atât mai amarnică le va fi soarta, a spus Gargantua. Pentru orice împrejurare, noi să nu ridicăm tabăra şi să aşteptăm în linişte. Cunosc apucăturile vrăjmaşului. El nu se călăuzeşte după nici o judecată, ci orbecăieşte la întâmplare.

Au rămas, aşadar, în aşteptare sub nuci, în vreme ce călugărul urmărea pe fugari, pocnind pe toţi câţi îi ieşeau în cale, fără să cruţe pe niciunul; până când a întâlnit un călăreţ, care purta la coada calului pe unul din cei cinci pelerini din salată. Acesta, văzând că fratele Ioan se pregătea să-l pălească, a strigat:

— Domnule stareţ, părinte, sfinţia ta, nu mă lăsa, scapă-mă! Auzind aceste cuvinte, duşmanii s-au oprit din fugă, şi văzând că un singur călugăr dezlănţuise acel iureş, au tăbărât asupra lui şi au început să dea în el ca într-un măgar de lemn. Dar fratele Ioan avea pielea tare şi nimic nu simţea. Lăsând pe călugăr în paza a doi arcaşi, duşmanii s-au reîntors la luptă, şi nemaivăzând pe nimeni venind asupra lor, şi-au închipuit că Gargantua a luat-o la fugă cu toată ceata lui. S-au îndreptat spre nuci în goana mare, cu gândul de a-i prinde din urmă, lăsând pă călugăr în seama celor doi arcaşi.

Gargantua, desluşind de departe tropotul şi nechezatul cailor, a spus oamenilor săi:

— Fraţilor, aud cum duşmanul se apropie şi zăresc pe câţiva venind asupra noastră. Să ne ascundem pe aproape şi să le aţinem calea. Vom şti să-i primim cum se cuvine, spre cinstea noastră şi spre pieirea lor.