Capitolul XLIV.

Cum a doborât fratele Ioan pe cei doi arcaşi şi cum a fost înfrântă potera lui Picrocol.

Călugărul, văzând pe călăreţii vrăjmaşi pornind în goană, şi-a închipuit că vor năvăli asupra lui Gargantua şi-a oamenilor săi, şi era nespus de mâhnit că nu le putea sări în ajutor. A privit cu luare-aminte la cei doi arcaşi lăsaţi să-l păzească, şi care se arătau foarte supăraţi că n-au pornit dimpreună cu ceilalţi, pentru a mai prăda ce-a rămas. Mereu îşi întorceau ochii spre vâlceaua pe unde se lăsau la vale călăreţii. Călugărul chibzuia aşa în gândul lui: „Oamenii aceştia nu se pricep să lupte; nici jurământ nu mi-au cerut, nici buzduganul nu mi l-au luat”.

Mai înainte ca arcaşii să prindă de veste, a apucat în mâini crucea şi l-a pocnit pe cel din dreapta, retezându-i în întregime vinele jugulare, arterele sfagicide ale gâtului şi gargareonul până la cele două adene; apoi izbindu-l încă o dată, i-a fărâmat măduva spinării între a doua şi a treia vertebră. Arcaşul a căzut mort. În aceeaşi clipă, călugărul a întors calul spre dreapta şi s-a năpustit asupra celui de-al doilea, care, văzându-şi soţul răpus şi primejdia morţii deasupra capului, a început să strige din adâncul bojocilor:

— Stai, domnule părinte, nu da! Nu da, sfinţia ta, iartă-mă! Călugărul i-a răspuns:

— Domnule fiu, până aici ţi-a fost! Ţi-ai găsit naşul.

— Nu da, cuvioşia ta! Să dea Dumnezeu să ajungi vlădică!

— Să n-am parte de haina pe care o port, dacă nu te-oi face cardinal? Îndrăzniţi voi să luaţi ostatic pe-un om al bisericii? Am să-ţi pun pălărie roşie în cap, cu mâna mea!

Arcaşul striga şi mai amarnic:

— Domnule călugăr, domnule vlădică, domnule cardinal, domnule ce vrei să fii… Vai de mine! aoleo! hâc! Nu da, sfinţia ta, mă predau…

— O să te prea-dau eu, dracului! a spus călugărul, şi dintr-o singură lovitură i-a scurtat capul, retezându-i scăfârlia sub osul petrux, zdrobindu-i cele două oase bregmatice, legătura sagitală şi cea mai mare parte din osul coronal; i-a tăiat cele două meninge şi i-a despicat în adâncime ventricolele dinapoi ale creierului. Ţeasta îi atârna pe umăr, prinsă numai în pielea pericranului, ca o scufie de doftor: neagră pe dinafară, roşie pe dinăuntru. Arcaşul a căzut fără suflare la pământ.

Călugărul a dat pinteni calului, pornind pe urmele vrăjmaşilor, care între timp se întâlniseră în drum cu Gargantua şi însoţitorii săi. Gargantua, cu trunchiul lui de arin, Gimnast, Ponocrat, Eudemon şi ceilalţi cu armele, îi căsăpiseră atât de cumplit, că rândurile lor se răriseră, iar cei rămaşi fugeau care încotro, zăpăciţi, aiuriţi, îngroziţi, ca şi cum le-ar fi ieşit moartea în fată. Văzut-aţi vreodată un măgar, căruia i s-a vârât o muscă sub coadă, cum o zbugheşte la fugă, rupe căpăstrul, zvârlă povara din spinare, nu mai răsuflă şi nu se mai opreşte, nimic nu mai vede şi de nimic nu mai ţine seamă, gonind bezmetic în lungul drumului, fără să ştie încotro porneşte şi cine îl mână de la spate? Aşa goneau oamenii aceia, ca nişte ieşiţi din minţi, fără să ştie unde fug, mânaţi dinapoi de spaima care le pătrunsese în oase.

Văzând călugărul, că fugarii nu se mai gândeau decât să-şi scape pielea, a descălecat, s-a suit pe un prag de stâncă la marginea drumului şi prinzând în mână ciomagul cu cruce, s-a pornit să izbească în dreapta şi-n stânga, fără milă şi fără cruţare. Atât de mulţi a ajuns să doboare şi să ucidă, încât prăjina i s-a rupt în două. Atunci, socotind în gândul lui că măcelărise destui, i-a făcut scăpaţi pe ceilalţi, ca să poată spune acasă ce-au păţit.

Apucând securea din mâna unuia care zăcea mort, s-a întors pe muchea de stâncă, privind în urmă cum fug duşmanii, şi fără a uita, călcând printre leşuri, să adune suliţele, săbiile şi archebuzele celor căzuţi. A dat drumul celor cinci pelerini, lăsându-le caii duşmanilor care îi duceau legaţi; iar pe Taielemne l-a luat ostatic.