Capitolul XLV.

Cum i-a însoţit călugărul pe pelerini şi ce vorbe frumoase le-a spus Grandgousier.

Potolindu-se dâldora bătăliei, Gargantua cu toţi oamenii săi (mai puţin călugărul) a întins-o spre casă, iar pe la revărsatul zorilor i s-a înfăţişat lui Grandgousier, pe care l-a găsit în pat, rugându-se la icoane pentru viaţa şi biruinţa alor lui. Văzându-i pe toţi teferi şi nevătămaţi, i-a îmbrăţişat fierbinte şi le-a cerut veşti despre călugăr. Gargantua i-a răspuns, că fratele Ioan rămăsese în mâna duşmanilor.

— N-o să le meargă bine! a spus Grandgousier. Aşa crede lumea că se întâmplă când îţi iese un popă în cale.

Grandgousier porunci să se pregătească pe seama luptătorilor un ospăţ straşnic, pentru împrospătarea puterilor şi bucuria inimii. Când s-au adus bucatele, l-au poftit pe Gargantua la masă dar Gargantua se simţea atât de îngrijorat de lipsa călugărului, încât n-a voit nici să mănânce, nici (mai ales) să bea. Deodată, fratele Ioan s-a arătat în carne şi în oase, începând să strige de la poartă:

— Un ulcior de vin rece! Gimnast, prietene, am sosit!

Gimnast a ieşit în curte şi l-a văzut pe fratele Ioan venind cu cei cinci pelerini după el, şi cu Taielemne prins. Gargantua şi ceilalţi prieteni i-au ieşit înainte, întâmpinându-l cu bucurie mare şi l-au dus în faţa lui Grandgousier, care l-a întrebat despre cele întâmplate. Călugărul i-a povestit cum l-au încolţit duşmanii, cum i-a răpus pe cei doi arcaşi, ce măcel făcuse în calea lui, cum a scăpat viaţa pelerinilor şi cum l-a luat cu el pe Taielemne. Apoi s-au aşezat la masă şi s-au ospătat cu voie bună laolaltă.

Grandgousier a chemat apoi la sine pe cei cinci călători, întrebându-i de unde au venit şi încotro se îndreptau. Unul din ei, anume Lasdaler, a răspuns pentru toţi:

— Măria ta, eu sunt din Saint-Genou-Berry; ăsta e din Pallau; dumnealui din Onzay; ăstălalt din Argy; cel de colo din Villebrenin. Venim de la Sfântul-Sebastian, de lângă Nantes, şi ne întoarcem acasă fără grabă: două poşte şi-un popas.

— Bine, bine, a spus Grandgousier. Şi cu ce treburi aţi fost la Sfântul-Sebastian?

— Am dat acatiste pentru ciumă, a răspuns Lasdaler.

— Aşa? Bieţii oameni! Credinţa voastră e că ciuma vine de la Sfântul-Sebastian?

— Popii noştri aşa spun.

— Profeţi mincinoşi, care vă bagă în cap fel-de-fel de eresuri şi pângăresc numele sfinţilor cei drepţi ai Domnului, punându-i în rând cu duhurile răului! Homer zice că ciuma a fost trimisă în rândurile oştilor greceşti de Apolo; aşa îşi închipuiesc poeţii o puzderie de zei răzbunători. Venise o dată un făţarnic de popă să predice la Sinais, spunând că Sfântul Anton ologeşte picioarele, sfântul Eutrop stârneşte dropica, sfântul Gidas tulbură minţile, iar podagra vine de la Sfântul-Genunchi. L-am certat aspru şi l-am pus la popreală. S-a burzuluit şi m-a numit eretic, dar de-atunci nici un negustor de acatiste n-a mai îndrăznit să calce pe pământurile mele. Mă mir, cum regele vostru îngăduie la el acasă asemenea predicatori lipsiţi de ruşine, mai ticăloşi decât vrăjitorii, care prin farmece şi blesteme ar răspândi molima în ţară. Ciuma nu ucide decât trupul oamenilor, dar aceşti semănători de minciuni otrăvesc sufletele.

Rostind Grandgousier aceste cuvinte, a intrat în vorbă şi călugărul:

— Voi de unde sunteţi, prăpădiţilor?

— Din Saint-Genou [76], au răspuns aceia.

— Ce face părintele Deleu? Tot atât de straşnic bea? Dar ceilalţi călugări? Ce feluri de mâncare au învăţat să mai gătească? Sfinte Dumnezeule, voi pornirăţi să vă închinaţi la sfinţi, iar în lipsa voastră, sfinţiile lor vă încalecă muierile.

— Hî, hî! a râs Lasdaler. Despre a mea nu-mi fac nici o grijă. Cine o vede ziua, nu-şi mai primejduieşte oasele să sară noaptea pârleazul.

— Să nu zici vorbă mare! a răspuns călugărul. Mai urâtă să fie decât Proserpina, tot găseşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, unul care să-i umble pe sub fuste. Călugăraşii de primprejur ce păzesc? Meşterul bun nu lasă nici o roată neunsă. Lepra să mă mănânce, dacă n-o să vă găsiţi acasă nevestele cu burta plină! Pământul e rodnic la umbra mănăstirii.

— Ca apa Nilului în Eghipet, cum arată Straboniu şi după el Pliniu, în cartea a VII-a, cap. 3, care se revarsă pentru îndestularea trupului cu hrană, a spus Gargantua.

Iar Grandgousier a încheiat:

— Umblaţi sănătoşi, oameni buni. Dumnezeu-ziditorul să vă aibă în paza lui. Dar de-acum înainte să nu mai porniţi cu atâta uşurătate pe drumuri primejduite şi fără folos. Aveţi grijă de casă. Munciţi fiecare pe seama, voastră, creşteţi-vă copiii şi trăiţi după cum ne învaţă bunul apostol, sfântul Pavel. Urmând această cale vă veţi bucura de ocrotirea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, şi nici ciuma, nici altă năpastă nu vă va ajunge.

Gargantua i-a luat cu el şi le-a dat să mănânce, dar aceia nu mai conteneau cu oftările spunând:

— Ce fericită e ţara asupra căreia domneşte un bărbat ca acesta! Vorbele pe care le-a rostit ne-au luminat şi ne-au întărit inima mai mult decât toate predicile pe care le-am auzit în oraşul nostru.

— Aşa zice Platon în cartea a V-a despre Republică: fericite sunt republicile unde regii filosofează şi filosofii domnesc.

Le-a umplut straiţele cu de-ale gurii şi ulcioarele cu vin bun. Le-a dat la fiecare câte un cal să le poarte povara pe drum şi câţiva bănuţi să aibă de cheltuială.