Capitolul XLVI.

Cum s-a purtat de omeneşte Grandgousier cu prinsul său Taielemne.

Taielemne fu adus înaintea lui Grandgousier, iar acesta l-a întrebat despre cele puse la cale de Picrocol, voind a cunoaşte cu ce gânduri anume dezlănţuise atâta învălmăşeală. La care Taielemne a răspuns, că dorinţa lui Picrocol şi pofta lui ar fi fost să cuprindă ţara întreagă, dacă se putea, drept răzbunare pentru ocara ce-o suferiseră plăcintarii.

— E o pornire mult prea cutezătoare, a spus Grandgousier. Să nu te întinzi niciodată mai mult decât ţi-e pătura! A trecut leatul năvălitorilor, care răşluiau pământurile altora, jefuind pe semenii lor fraţi creştini! Să mai încerci în zilele noastre să calci pe urmele unora ca Hercule, Alexandru, Anibal, Scipio, Cezar şi alţii ca ei, e o faptă potrivnică duhului Evangheliei, care ne porunceşte să păstrăm, să ocrotim şi să muncim ogoarele noastre, iar nu să tăbărâm cu vrăjmăşie asupra altora, asuprindu-i. Sarazinii şi varvarii de-altădată numeau aceasta vitejie; dar noi spunem că e răutate şi prădăciune. Stăpânul tău ar fi făcut mai bine să fi rămas la el acasă, văzându-şi de regeasca lui gospodărie, decât casa mea să mi-o calce, jefuindu-mă ca un duşman; căci o ţară cârmuită cu înţelepciune sporeşte, pe când jaful şi tâlhăria numai pagube şi pustiire lasă în urma lor. Du-te cu Dumnezeu şi apucă-te de treburi folositoare; arată stăpânului tău greşeala de care acum îţi dai seama; gândeşte-te la binele tău şi nu-l îndemna la primejdie, căci dacă avutul obştii se prăpădeşte, pierdute sunt şi ale noastre ale fiecăruia. Nimic nu-ţi cer a-mi plăti pentru răscumpărarea ta şi voi da poruncă să ţi se înapoieze armele şi calul. Aşa se cuvine să se poarte vecinii şi prietenii vechi între ei. Neînţelegerea ce între noi s-a ivit, eu nu pot s-o numesc război. Tot astfel zice şi Platon în Republica lui, că grecii, când ridicau armele unii împotriva altora, nu se războiau, ci se răzvrăteau; iar dacă, din păcate, aceasta se întâmplă uneori, cuvine-se a cântări lucrurile cu măsură şi chibzuială. Dar chiar război de i-am spune, nu-i decât o sfadă fără însemnătate, care nu din adâncul inimii porneşte, căci niciunul din noi lovit în cinstea lui n-a fost, iar dacă bine judecăm, nu-i vorba de altceva decât de îndreptarea unor greşeli săvârşite de oamenii noştri, de-ai noştri şi de-ai voştri vreau să spun, greşeli pe care, cunoscându-le, aţi fi putut să le treceţi cu vederea, de vreme ce pârâtorii erau mai vrednici de mustrare decât de ocrotire, după ce m-am arătat gata să-i despăgubesc. Dumnezeu va judeca după dreptate neînţelegerea dintre noi. Dar mai bine să-mi pierd viaţa şi să văd cum mi se prăpădeşte avutul, decât numele lui să fie hulit de mine sau de vreunul din ai mei!

Spunând aceste cuvinte a chemat la el pe călugăr şi înaintea tuturor l-a întrebat:

— Frate Ioane, iubite prietene, dumneata ai fost acela care l-ai prins în luptă pe acest căpitan Taielemne?

— Măria ta, a răspuns călugărul, dumnealui e aci de faţă, are vârsta legiuită şi pare întreg la minte. Mi-ar veni mult mai lesne, dacă ar spune-o el însuşi, decât să mă laud singur.

Căpitanul a mărturisit:

— Într-adevăr, măria ta, omul acesta m-a prins în luptă şi mă recunosc a fi ostaticul lui.

— Îi îngădui să se răscumpere? a întrebat Grandgousier pe călugăr.

— Nici nu mă gândesc.

— Cât ceri să-l laşi în voia lui?

— Nimic! Nimic… Altele m-au îndemnat în luptă.

Grandgousier a poruncit ca în faţa lui Taielemne să i se numere călugărului şaizeci şi două mii de scuzi, ca răsplată pentru fapta sa. Precum s-a şi făcut, iar în timp ce Taielemne se ospăta, Grandgousier l-a întrebat dacă primeşte să rămână pe lângă el sau ţine să se întoarcă la regele său. Taielemne a răspuns că aşa va face cum îl va sfătui.

— Dacă e aşa, i-a spus Grandgousier, atunci întoarce-te la regele tău şi Domnul să te-ajute!

I-a dăruit o sabie frumoasă de Vienne, cu teaca de aur şi minerul întreţesut în filigran, precum şi un colan, tot de aur, cântărind şapte sute două mii de mărci, încrustat cu pietre nestemate şi preţuite la o sută şaizeci de mii de ducaţi. Iar pe deasupra o danie cuviincioasă de zece mii de ducaţi.

În sfârşit, Taielemne a încălecat pe calul lui, iar Gargantua i-a dat treizeci de călăreţi şi o sută douăzeci de arcaşi sub ascultarea lui Gimnast, să-l păzească pe drum, însoţindu-l la nevoie până în porţile cetăţii Roche-Clermaud.

După plecarea lui Taielemne, călugărul a înapoiat lui Grandgousier cei şaizeci şi două de mii de scuzi, spunând:

— Măria ta, nu-i acum vremea să faci asemenea daruri. Aşteaptă sfârşitul luptei, că nu se poate şti ce se mai întâmplă. Războiul purtat fără bani îşi pierde răsuflarea degrabă. Banii sunt puterea războiului.

— Fie! a răspuns Grandgousier. La încheierea războiului, vă voi răsplăti regeşte, pe tine şi pe toţi cei care mă veţi sluji cu credinţă.