Capitolul XLVII.

Cum şi-a strâns Grandgousier oştile sale, cum a răpus Taielemne pe Repezel şi cum a fost ucis la rându-i, din porunca lui Picrocol.

În zilele acelea început-au să sosească împuterniciţii din Besse, Marche-Vieux, Saint-Jacques, Trainneau, Parille, Riviere, Roches Saint-Paoul, Vaubreton, Pautille, Brechemont, Bourdes, Villeau-Mere, Huymes, Segre, Husse, Saint-Louant, Panzoust, Couldeaux, Verron, Coulaines, Chose Varenes, Borgueil, Ile Boucard, Croulay, Nassay, Cande, Montsoreau şi alte locuri vecine, spre a-i da de veste lui Grandgousier, că aflând despre prădăciunile lui Picrocol hotărâseră, în temeiul vechilor legături de prietenie, să-i vină în ajutor, din toate puterile, cu bani, cu oameni şi cu arme.

Banii, după socotelile ce-i trimiteau, însumau din partea tuturor, de şase ori douăzeci şi paisprezece milioane şi doi şi jumătate scuzi de aur. Oamenii erau în număr de cincisprezece mii lăncieri, treizeci şi două mii călărime mai uşoară, optzeci şi nouă mii puşcaşi, o sută patruzeci mii glotaşi de strânsură, unsprezece mii două sute puşti, bazilice, spirole, precum şi patruzeci şi şapte mii săpători: toţi oştenii cu leafă plătită înainte şi cu hrană pusă la păstrare pentru şase luni şi patru zile.

Acest ajutor, Grandgousier nici nu s-a grăbit să-l nesocotească şi nici pe de-a întregul nu l-a primit; ci mulţumind din toată inima trimişilor. le-a spus că va purta războiul în aşa fel, ca să nu mai fie de trebuinţă să pornească la drum atâţi oameni cumsecade. A dat unuia dintre ei împuternicire să vină cu oştile pe care le ţinea sub arme la Deviniere, la Chaviny, la Gravot şi la Quinquenais, adică două mii cinci sute de călăreţi înzăuaţi, şaizeci şi şase de mii pedestrime, douăzeci şi şase de mii tunari, două sute guri de foc, douăzeci şi două de mii săpători şi şase mii călărime uşoară, toţi împărţiţi în cete bine întocmite, având socotitorii lor, potcovarii, artelnicii, armurierii şi celelalte ajutoare trebuincioase pentru purtarea războiului. Ostaşii erau atât de dibaci în mânuirea armelor şi atât de bine înzestraţi; atât de strâns uniţi în jurul fiecărui steag şi răspunzând atât de grabnic la poruncile căpitanilor; atât de repezi la fugă, atât de tari în bătălie şi atât de isteţi în primejdie, încât, dacă ar fi să caut o asemănare pentru rânduiala cu care se avântau la luptă, m-aş gândi mai degrabă la nişte tuburi de orgă, ori la rotiţele unui ceasornic, decât la o oaste de lefegii.

Întorcându-se Taielemne acasă, i s-a înfăţişat lui Picrocol şi i-a povestit cu de-amănuntul ce văzuse cu ochii şi ce pătimise el însuşi. L-a sfătuit să cadă la învoială cu Grandgousier, care după socotinţa lui era omul cel mai bun din lume. I-a mai spus, că nici un rost n-avea să dea năvală cu atâta înverşunare asupra unui vecin din partea căruia nu avusese nicicând vreo supărare. Toate acestea numai pagubă şi nenorocire îi vor aduce, nefiind puterea lui atât de mare, încât Grandgousier să n-o poată răpune.

Nici n-a sfârşit bine vorba, că Repezel a strigat:

— Nefericit e regele care ajunge să fie slujit de asemenea oameni lesne de năimit, cum îl cunosc acum pe Taielemne. Atât de puţin seamănă vitejia lui cu ceea ce a fost, încât după cum văd, s-ar fi dat bucuros de partea vrăjmaşilor, şi ca un trădător ar fi luptat împotriva noastră, dacă duşmanii s-ar fi învoit să-l primească în slujba lor; dar după cum cinstea e de toţi preţuită, fie prieteni ori duşmani, tot astfel ticăloşia se dă pe faţă lesne şi e zvârlită la o parte, ca o zdreanţă. Vrăjmaşul se slujeşte bucuros de mişei şi de vânzători dar cu aceeaşi scârbă îi dispreţuieşte.

Auzind aceste vorbe de ocară şi neputând a se mai stăpâni, Taielemne a scos sabia şi l-a străpuns pe Repezel, puţin mai sus de ţâţa stângă, ucigându-l pe loc. Apoi a tras fierul din pieptul celui mort şi a spus liniştit:

— Aşa să piară toţi cei care pe slujitorii credincioşi îi hulesc!

Picrocol a fost cuprins dintr-o dată de o cumplită mânie, şi văzând în mâna lui Taielemne sabia cea scumpă şi teaca atât de frumos împodobită, a răcnit:

— Ticălosule, ai primit în dar acest fier ca să ucizi în faţa mea, mişeleşte, pe cel mai iubit prieten al meu, pe Repezel?

Apoi a poruncit arcaşilor să-l rupă în bucăţi, ceea ce s-a săvârşit cu atâta cruzime, încât toată încăperea s-a înroşit de sânge. Pe Repezel l-au îngropat cu mare cinste, iar trupul lui Taielemne a fost zvârlit într-un şanţ, dincolo de zidurile cetăţii.

Vestea despre această cruntă ucidere s-a împrăştiat în rândurile oastei întregi şi mulţi au început să mârâie împotriva lui Picrocol, până când căpitanul Cotoi i-a spus:

— Măria ta, nu ştiu în ce fel se vor sfârşi toate acestea. Oamenii au început să şovăie. Rândurile lor se răresc şi merindele se împuţinează. Vrăjmaşii s-au întărit. Dacă vor porni să ne lovească, ne vor prăpădi cu totul.

— Pârţ! a răspuns Picrocol. Ţipi ca un ţipar de apă dulce înainte de-a fi jupuit. Lasă-i să vie!