Capitolul XV.

Despre alţi dascăli ai lui Gargantua.

Tatăl său văzuse bine cât de silitor la carte se dovedise Gargantua şi cum îşi petrecea toate ceasurile din zi învăţând; dar nu era nicidecum mulţumit, fiindcă băiatul nu culegea din toate nici un folos, ba dimpotrivă se stricase la cap, vorbea în bobote cu gândul aiurea şi se năucise de tot.

Plângându-se lui don Filip de Baltă, viceregele Papeligoşilor, acesta i-a spus că decât să aibă asemenea dascăli, ar fi fost mai bine să nu fi învăţat băiatul nimic. Ştiinţa acelora era o nerozie curată, iar aşa-numita lor înţelepciune, o vorbărie goală, făcută să tulbure frumuseţea minţilor alese şi să ducă la stricăciune lamura tineretului nostru.

— Pentru a te încredinţa despre aceasta, alege la întâmplarepe oricare din tinerii vremii acesteia, care să nu fi zăbovit la învăţătură mai mult de doi ani. Dacă n-o dovedi o judecată mai sănătoasă, dacă n-o găsi cuvinte mai potrivite şi n-o avea o purtare mai cuviincioasă decât fiul tău, să nu-mi dai mai multă cinste decât unui cârnăţar din Brena.

Propunerea i-a plăcut lui Grandgousier şi a poruncit ca aşa să se facă.

În aceeaşi seară, la cină, don Filip de Baltă a chemat la el pe-un paj al său din Villegongis, numit Eudemon un băiat atât de frumos pieptănat, atât de bine dichisit, cu atâta grija penat şi atât de plăcut la înfăţişare, încât semăna mai mult a hieruvim decât a om. Don Filip de Baltă îi spuse lui Grandgousier:

— Priveşte pe-acest copilandru: n-are încă şaisprezece ani. Vei vedea, şi să nu te superi, câtă deosebire e între ştiinţa mincinoasă a învăţaţilor năuci din alte vremuri şi purtarea tinerilor noştri de azi.

Grandgousier a rămas încântat şi i-a făcut semn pajului să vorbească.

Eudemon a cerut mai întâi învoirea viceregelui, stăpânul său. Apoi, cu pălăria în mână, cu faţa zâmbitoare, cu gura rumenă şi cu ochii senini, îndreptându-şi privirile spre Gargantua cu o tinerească bună-cuviinţă, s-a sculat în picioare şi a început să-l laude şi să-l preamărească, ridicându-i în slavă, mai întâi cinstea şi bunele deprinderi, apoi ştiinţa, nobleţea şi frumseţea trupească. Cu vorbe plăcute, l-a îndemnat să cinstească pe tatăl său, care îşi dădea atâta silinţă să-l înveţe carte; iar la urmă, l-a rugat să-l socotească printre cei mai puţin însemnaţi dintre slujitorii lui. S-a închinat cerului, rugându-l să nu-i dăruiască altă bucurie decât pe aceea de a-i fi de folos lui Gargantua în orice împrejurare.

A rostit aceste cuvinte cu mişcări ale mâinii atât de potrivite, cu o zicere atât de limpede, cu un glas atât de cald, într-o vorbire atât de frumos împodobită şi atât de latinească, încât semăna mai degrabă cu Grachus, cu Cicero sau cu Emiliu, decât cu un tânăr al veacului în care trăim.

Gargantua a început să plângă ca un viţel şi şi-a ascuns faţa în scufie; mai lesne ai fi scos un pârţ dintr-un măgar mort, decât o vorbă din gura lui.

Tatăl său s-a mâniat atât de tare, încât s-a năpustit asupra meşterului Jobelin, dascălul, gata-gata să-l spintece. Dar numitul don Filip de Baltă l-a dojenit cu atâta asprime, încât s-a potolit. A poruncit să-i plătească dascălului simbria cuvenită, să-i mai dea să bea un pahar la botul monacalului, iar pe urmă să se ducă la mama-dracului.

— Cel puţin, a spus el, n-o să apuce să mai facă vreo pagubă, dacă s-o întâmpla să moară până diseară beat ca un englez.

După plecarea meşterului Jobelin, Grandgousier a ţinut sfat cu viceregele, pentru a cerceta ce alt magistru să-i aleagă lui Gargantua. Au hotărât să încredinţeze această sarcină lui Ponocrat, dascălul lui Eudemon, apoi să-i trimită pe tustrei la Paris, unde Gargantua avea să primească învăţătura din care se înfruptau tinerii acelor vremuri.