Capitolul XVI.

Cum a fost trimis Gargantua la Paris, purtat de o iapă uriaşă, şi cum această iapă a stârpit bondarii din pădurea Beauce.

Cam în aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele Numidiei, i-a trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată; după cum prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi, din Africa vin totdeauna.

Iapa, o namilă cât şapte elefanţi, avea copita despicată în două ca armăsarul lui Iuliu Cezar, urechile pleoştite ca ale caprelor din Languedoc, şi un corn sub coadă. Părul îi era roib-aprins, rotat cu pete sure. Dar ceea ce avea mai grozav era coada: o coadă groasă, ca turnul în patru colţuri al bisericii sfântului Marcu din Langeais.

Mai vrednici de mirare nu fuseseră decât berbecii din Sciţia de-odinioară, a căror coadă cântărea mai bine de treizeci de ocale; sau cei din Siria, care dacă Tenaud nu minte, îşi purtau coada pe-un căruţ, atât era de lungă şi de grea. (Măcar de-aţi avea-o şi voi la fel, desfrânaţilor!)

Iapa a fost adusă pe mare, în trei corăbii şi-un caic, până la ţărmul Olonei, în Thalmondois.

Văzând-o, Grandgousier a spus:

— Aceasta e iapa de care aveam nevoie ca să-mi poarte băiatul la Paris. Slavă Domnului, toate merg cum se cuvine, şi fiul meu, în scurtă vreme, va ajunge un mare învăţat. Dacă n-ar fi pe lume dumnealor învăţaţi, am trăi cu toţii ca nişte dobitoace!

A doua zi, după ce au băut zdravăn, cum lesne vă puteţi închipui, Gargantua a pornit la drum, însoţit de dascălul său Ponocrat şi de ceilalţi, printre care Eudemon, pajul cel tânăr. Fiind vremea frumoasă şi cerul senin, tatăl său i-a dat să poarte nişte încălţări uşoare din piele de căprioară, cărora cizmarul meu Babin le spune botfori.

Până dincolo de Orleans, călătoria a fost plăcută şi mâncarea gustoasă. Tot glumind şi ospătându-se, au ajuns la o pădure mare, lungă de vreo treizeci şi cinci de leghe şi lată de vreo şaptesprezece, nespus de frumoasă, dar plină de muşte şi de bondari. Bieţii cai, catârii şi măgarii de asemenea, sufereau cumplit din pricina lor. Atunci iapa lui Gargantua, văzând cu mâhnire chinurile pe care le îndurau fraţii şi surorile ei, i-a răzbunat cu vârf şi îndesat, printr-o ispravă cu totul neaşteptată.

De cum a intrat în pădure, bondarii s-au năpustit asupra ei, dar iapa a scos coada din teacă, şi-a învârtit-o cu atâta putere asupra gângăniilor vrăjmaşe, încât a doborât în jurul ei, de-a lungul şi de-a latul, în sus şi în jos, la dreapta şi la stânga, ici şi colea, toţi copacii din pădure, la fel cum coseşte cosaşul iarba câmpului, cu coasa. Aşa se face, că de-atunci şi până azi, pe locurile acelea n-a mai rămas ţipenie de bondari, dar nici copaci, numai şes cât vezi cu ochii şi câmpie netedă ca în palmă.

Gargantua s-a arătat foarte mulţumit de această ispravă, şi fără să-şi aducă sieşi vreo laudă a spus:

— Bună treabă a făcut iepşoara mea! Mă bucur, că de-acu înainte, nu va mai bâzâi pe meleagurile acestea nici un bondar scârbos. Bos! a repetat ecoul, şi Beauce [34] a rămas până în zilele noastre numele acelui ţinut. S-au aşezat apoi la ospăţ şi au aşteptat cu răbdare să se rumeneasă fripturile. În amintirea acelui popas, cavalerii din Beauce se hrănesc şi astăzi cu răbdări prăjite.

În cele din urmă au ajuns cu bine la Paris. Aici au stat să odihnească vreo două-trei zile, căutând să ştiricească mai întâi care erau învăţaţii cei mai de seamă şi ce fel de vinuri se găseau în oraş.