Capitolul XVII.

Cum a mulţumit Gargantua parizienilor pentru primirea ce i-au făcut şi cum a dus cu el clopotele de la Notre-Dame.

După ce s-au odihnit câteva zile, Gargantua a pornit să dea o raită prin oraş, fiind întâmpinat pretutindeni cu mare uimire şi cu nemăsurate ploconeli; căci atât sunt de nerozi locuitorii Parisului, atât de nătărăi şi de rău-nărăviţi, încât verice coţcar, fitece vânzător de acatiste – un măgar cu clopoţei sau un scripcar de răspântie – strânge în jurul lui mai mulţi gură-cască decât ar fi în stare să adune unul care vine să predice cuvântul Evangheliei.

Atâta lume s-a ţinut scai după el şi-aţâţi nepricopsiţi s-au îmbulzit să-l vadă, încât, ca să scape de liota lor, Gargantua s-a oprit din mers şi s-a aşezat cu fundul pe turnurile bisericii Notre-Dame; iar de-acolo, de pe creasta lor, a rostit, cu glas limpede şi pătrunzător, aceste puţine cuvinte:

— Mi se pare, cioflingarilor, că aşteptaţi să vă mulţumesc pentru primirea ce-mi faceţi. Aveţi toată dreptatea! Staţi să vă botez puţin cu apă galbenă de răsfug, de-i zice pe latineşte paris!

Apoi, râzând cu mare poftă, a scos stropitoarea şi aplecând-o asupra lor i-a udat atât de amarnic, încât s-au înecat două sute şaizeci de mii patru sute optsprezece, afară de femei şi de copii.

Numai vreo câţiva, mai iuţi-de-picior, au izbutit să scape de valul cutropitor care-i potopise. Şi când, cu sufletul la gură, tuşind şi scuipând, udaţi şi asudaţi, au ajuns sus pe dealul Universităţii, au început să blesteme şi să înjure în tot felul.

— Unde eşti, Dumnezeule?

— Doamne, rău îţi mai baţi joc de noi!

— Vez tu ben!

— Spurcăciunea spurcăciunilor!

— Ptiu!

— Pro cab de biousf – Das dich Gott leiden schend!

— Pote de Christo I [35] – Papucii Maicii Domnului!

— Păcatele mele!

— Sfântă Butcă!

— Mântuieşte-ne, sfântă Născătoare!

— M-a luat dracu!

— Nu ne lăsa, tată Noe!

— Sfinte Gudegrine, scapă-ne!

— Patruzeci de mii de mucenici, înduraţi-vă!

— Pastele şi grijania voastră!

— Crucea şi parastasul!

— Maică Cristoase!

— Auleo, ne prăpădim!

— Fugiţi, că vă potopeşte răsfugul!

— Ne-a botezat cu apă de paris!

Astfel fu Parisul botezat a doua oară, căci, aşa cum ne arată Strabon, mai demult îi zicea Luteţia, care în greceşte înseamnă nalbă, iar acest nume i s-a dat fiindcă femeile au, prin partea locului, pielea albă. Aflând despre schimbarea numelui oraşului, mulţimea a început să înjure de toţi sfinţii, ceea ce nu trebuie să vă mire, deoarece poporul Parisului, alcătuit din oameni de tot felul, se pricepe să jure şi să înjure, ştie după lege limba să-şi dezlege, iar Joanninus de Barango aşa zice, că Parrhesian, pe limba greacă înseamnă gură-slobodă.

După ce mulţimea s-a risipit, Gargantua s-a uitat la clopotele cele mari din mai-sus-amintitele turnuri şi, jucându-se cu ele, le-a pornit să cânte. Apoi i-a venit în gând, că ar putea să facă din ele zurgălăi şi să le-atârne la gâtul iepei, pe care şi-altminteri voia s-o trimită acasă, tatălui său, cu brânză de Brie şi scrumbii proaspete.

Aşa fiind, a luat clopotele cu el. Tocmai atunci trecea pe-acolo starostele cârnăţarilor din Saint-Antoine, în căutare de porci. Ca să fie auzit de departe, şi ca să-şi frăgezească şuncile în cămară, s-a gândit să şterpelească clopotele, dar fiind om cinstit, s-a lăsat păgubaş, nu că ar fi fost prea fierbinţi, dar erau prea grele să le care cu el. Trebuie să spun că nu era cârnăţarul din Bourg, care mi-e prea bun prieten pentru a-l da în vileag.

În acest timp s-a iscat o răzmeriţă în oraş. Totdeauna le-a plăcut parizienilor să pună la cale astfel de petreceri, iar popoarele lumii au ajuns să se mire de răbdarea regilor Franţei, care (pe bună dreptate) nu încearcă să le pună frâu, socotind că ar putea să aibă, din pricina aceasta, o mulţime de neplăceri, de pe o zi pe alta. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, o să dibuiesc eu o dată urma cuiburilor de unde pornesc aceste schisme şi răscoale, şi n-o să am linişte până nu le-oi dezvălui pe toate în faţa enoriaşilor din parohia mea.

Închipuiţi-vă acum, că mulţimea aceea, zăpăcită şi asmuţită deopotrivă, s-a năpustit asupra Sorbonei, unde fusese altădată (dar nu mai este) oracolul Luteţiei. Iar învăţaţii Parisului, luând în cercetare toată întâmplarea, au dovedit cu prisosinţă pierderea clopotelor care lipseau de la locul lor. Tăind cu luare-aminte firul de păr în patru, cu temeiuri pro şi contra, au hotărât în baralipton, îngaimaripton de silogismuri, ca bătrânul cel mai cu vază al Facultăţii de teologie să fie trimis la Gargantua, pentru a-i spune marele necaz pricinuit de răpirea clopotelor. Şi, împotriva susţinerilor altor dascăli ai Sorbonei, care ziceau că pentru o asemenea însărcinare mai potrivit ar fi un bun-vorbitor, decât un teolog, a fost împuternicit să ducă solia meşterul nostru Janotus de Baligardo.