Capitolul XX.

Cum a primit meşterul Janotus o bucată de postav şi cum s-a judecat cu sorbonarii.

Abia sfârşi teologul vorba, că Ponocrat şi Eumedon au început să râdă atât de tare, încât mai-mai să-şi dea sufletul; ca altădată Crasus, când a văzut un măgar fudul păscând scaieţi, sau ca Filimon, care a murit de râs, când un alt măgar i-a mâncat smochinele puse deoparte pentru prânz.

Cu ei împreună, pe întrecute, s-a pornit să râdă şi meşterul Janotus: râdea cu lacrimi, căci râzând i se zguduiau creierii, iar umoarea lacrimală din ei i se scurgea prin nervul ochilor. Văzându-l cum râdea cu lacrimi, ai fi zis că tristul Heraclit s-a apucat de pozne, ca Democrit, iar pe veselul Democrit l-a podidit plânsul, ca pe Heraclit.

După ce se săturară de râs, Gargantua s-a sfătuit din nou cu oamenii săi în privinţa celor ce trebuiau să urmeze; Ponocrat a fost de părere să i se mai toarne un pahar priceputului vorbitor, şi fiindcă îi făcuse să petreacă şi să râdă cu atâta poftă, cum nici Păcală n-ar fi fost în stare, să i se dăruiască cele zece perechi de cârnaţi despre care amintise în vesela lui cuvântare, o pereche de nădragi, cinci stânjeni de lemne, douăzeci şi cinci de vedre de vin, un pat cu trei saltele, una de lână şi două de puf, iar pe deasupra o strachină adâncă; adică tot ceea ce râvnea teologul pentru tihna bătrâneţelor sale.

Totul s-a îndeplinit după cum fusese hotărât; dar fiindcă Gargantua se cam îndoia că se vor găsi nădragi cusuţi gata pe măsura picioarelor vorbitorului, şi neştiind ce croială i-ar plăcea mai mult (cu chingă la spate, ca să-i vie mai uşor fundului să răsufle; marinăreşti, pentru uşurarea mai lesnicioasă a rărunchilor; elveţieni, ca să-i ţină cald la pântece, ori în coadă de peşte, ca să nu-i înfierbânte şalele) – a poruncit să i se taie din bucată şapte coţi de postav negru, iar pentru căptuşeală alţi trei coţi de lânică albă.

Lemnele i le-au cărat pălmaşii, iar ceilalţi, paracliserii şi diacii, s-au încărcat cu cârnaţii, strachina şi aşternuturile. Postavul şi căptuşeala le-a luat însuşi meşterul Janotus, deşi unul din diaci i-a spus, că nefiind o treabă cuviincioasă pentru un teolog, ar trebui să lase pe unul din ei să i le ducă până acasă.

— Urecheatule! i-a răspuns meşterul Janotus, nu judeci bine în modo-et figura [47]. Postavul mi-a fost dat pro tibiis meis, pentru picioarele mele, prin urmare se cuvine să-l port eu însumi: sicut suppositum portal adpositum. [48]

A înşfăcat postavul repede şi a plecat cu el subsuoară, ca Patelin din poveste.

Dar hazul cel mai mare a fost când răpciugosul, mândru de biruinţa lui, s-a înfăţişat înaintea Sorbonei, cerând să i se dea cârnaţii şi nădragii la care avea dreptul. Sorbonarii nici n-au vrut să audă, deşi Janotus le-a dovedit că darul pe care îl primise din partea lui Gargantua nu-i dezlega de făgăduiala dată. Aceia i-au răspuns să-şi atârne pofta în cui, iar făgăduiala s-o pună la păstrare şi s-o ţină minte.

— Să nu vorbiţi despre minte, a spus Janotus. Aşa ceva pe-aici nu se găseşte. Trădători nefericiţi! Nu faceţi nici cât o ceapă degerată! În veacul veacurilor nu s-au prăsit pe pământ oameni mai ticăloşi decât voi! Vă cunosc şi ştiu că de neputincioşi nu vă e frică. Răutatea, de la voi am deprins-o. Dar vă jur pe ţâţa Maicii Domnului, că voi înştiinţa pe rege despre toate fărădelegile voastre, şi să mă mănânce lepra, dacă n-o să vă ardă de vii pe toţi, ca pe nişte tâlhari şi înşelători ce sunteţi, vânzători, eretici, duşmani ai cinstei şi ai lui Dumnezeu!

Pentru rostirea unor astfel de cuvinte, mai-marii Sorbonei l-au trimis, pe meşterul Janotus în judecată; dar el a luat-o cătinel pe calea amânărilor. Pricina a ajuns în faţa înaltei Curţi, unde se află şi astăzi. Sorbonarii au făcut legământ să nu se mai spele, până nu s-o sfârşi judecata, iar meşterul Baligardo cu ai lui au jurat să nu-şi mai sufle nasul. Aşa s-a făcut, că unii au ajuns jegoşi, iar ceilalţi răpciugoşi, fiindcă înalta Curte n-a avut vreme până acum să ia spre cercetare pricina. Hotărârea va fi dată la calendele greceşti, adică niciodată. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, (judecătorii sunt în stare să facă ceea ce natura însăşi nu se pricepe) învăţaţii Parisului spun că numai Dumnezeu singur e stăpân peste veşnicie. Firea n-a plămădit până acum nimic fără moarte, şi tot ce sânul ei rodeşte are o durată şi un sfârşit: omnia orta cadunt [49], et caetera. Numai zăbavnicii din Palatul Dreptăţii, cărora le place să bată apa în piuă, lungesc judecăţile la nesfârşit şi până la nemurire, îndreptăţind pe deplin vorba lui Chilon Spartanul, care zicea, cu privire la oracolul din Delfi că judecata te sărăceşte, iar advocaţii toţi sunt nişte potlogari. Mai bine îşi pun laţul de gât, decât să lase să le scape din gheare aşa-numita lor dreptate.