Capitolul XXI.

Rânduiala la care a fost ţinut Gargantua după chibzuinţă dascălilor săi sorbonari.

Mai trecură câteva zile, în răstimpul cărora clopotele au fost aşezate la locul lor. Cetăţenii Parisului, voind să-şi arate recunoştinţa pentru fapta cea bună a lui Gargantua, s-au legat cu jurământ să-i hrănească iapa câtă vreme va avea plăcere. Gargantua a primit darul cu multe mulţumiri. Iapa a fost dusă la păscut în pădurea Bievre, unde nu cred că se mai găseşte în clipa de faţă.

În ce priveşte învăţătura, Gargantua s-a învoit să asculte întru totul de îndrumările dascălului său Ponocrat; dar acesta, până una alta, hotărî să nu schimbe nimic din obiceiurile învăţăcelului, voind să-şi dea el însuşi seama în ce fel, de-a lungul anilor, foştii lui dascăli izbutiseră să-l facă atât de neştiutor şi de îngâmfat.

Gargantua se scula dimineaţa între ceasurile opt şi nouă, fie că se lumina de ziuă, sau nu: aşa statorniciseră foştii lui învăţători învăţaţi, luându-se după spusele lui David: Vanum est vobis ante lucem surgere [50]. Se mai hârjonea oleacă în pat, tropăia şi se da de-a tumba, chipurile pentru a-şi limpezi mintea; apoi se îmbrăca, după cum era vremea afară, de obicei cu o haină lungă de lână păroasă, căptuşită cu blană de vulpe; se pieptăna cu pieptenele lui Mână-Lungă, adică cu cele cinci degete; aşa îi spuseseră dascălii lui, că spălatul, pieptănatul şi orice îngrijire a trupului e, pe lumea aceasta, vreme-pierdută degeaba.

Apoi se uşura, îşi lăsa udul, vărsa puţin, râgâia, se pârţâia, căsca, scuipa, tuşea, sughiţa, strănuta şi îşi sufla mucii ca un arhidiacon. Ca să nu-l bată bruma şi să nu-l ofilească vântul, se ospăta din belşug cu măruntaie bine prăjite, cu fleici de vacă rumenite pe cărbuni, cu friptură mustoasă de căprioară şi cu fel de fel de trufandale în zeama lor.

Ponocrat l-a mustrat pentru acest obicei, zicând că nu-i sănătos să te aşezi la masă de cum te scoli din pat, fără să-ţi mişti puţin mădularele. Gargantua răspundea:

— Nu m-am mişcat destul? Nu m-am tăvălit de şapte ori în aşternut înainte de-a mă scula? Nu-i de-ajuns? Papa Alexandru tot aşa făcea, după sfaturile unui doftor evreu, şi a trăit, slavă Domnului, în pofida răuvoitorilor, până în ceasul morţii sale. Aşa m-au învăţat dascălii pe care i-am avut, că mâncând gospodăreşte, ţinerea de minte sporeşte; de aceea, ei mâncau (şi beau) cei dintâi. Mă simt cum nu se poate mai vesel, şi cu cât mi-e prânzul mai îndestulat, cu atât mai bine îmi cade cina. Meşterul Tubal, cel dintâi dascăl al Sorbonei, îmi spunea, că e mai cuminte să porneşti la drum din vreme, decât, zăbovind, s-o iei pe urmă la goană. Omenirea nu se va mântui decât obişnuindu-se să bea dis-de-dimineaţă, şi nu aşa câte un pic, ca raţele; unde versus:

De vrei să-ţi meargă bine-n viaţă, Să-ncepi să bei de dimineaţă.

După ce se ospăta din belşug, Gargantua se ducea la biserică, purtând după el, într-o căruţă cu coviltir, cartea lui de rugăciuni, frumos înfăşurată în cearşafuri, cântărind, cu încuietori şi pergamente, nici mai mult nici mai puţin de unsprezece chintale şi şase livre. Stătea să asculte douăzeci şi şase de liturghii, iar în răstimp sosea şi popa înfăşurat în odăjdii ca o pupăză, după ce avusese grijă să deşerte câteva clondire, ca să prindă ghiers. Cu el împreună, Gargantua îşi depăna rugăciunile, vânturându-le cu grijă, să nu pice nici o buche pe jos.

La ieşirea din biserică îl aştepta, într-un car cu boi, un maldăr de mătănii, cu boabele mari cât capul omului. Apoi pornea la plimbare în jurul chiliilor, prin pridvoare şi prin grădină, spunând de-atâtea ori Tatăl-Nostru, cât şapte călugări la un loc.

Învăţa apoi o biată jumătate de ceas, cu ochii în carte şi cu gândul la bucătărie.

După ce îşi mai golea o dată băşica, se aşeza la masă. Nefiind pripit de felul lui, o lua agale, începând cu vreo câteva zeci de şunci, limbi afumate, tobă de creieri, cârnaţi de purcel şi alte ştafete ale vinului. Patru ajutoare îi azvârleau muştar în gură cu lopata, după care dădea pe gât o duşcă grozavă de vin alb, ca să-şi răcorească pipota. Iarnă, vară, înfulica tot soiul de cărnuri şi fripturi, cât îi cerea pofta, iar când simţea că-l taie la burtă, se oprea puţin şi făcea un popas, ca orice drumeţ de cale lungă.

În ce priveşte paharele, nu le ţinea socoteală şi nici răgaz prea mult nu-şi lua, fiindcă băutorul adevărat nu se opreşte, până nu simte că i-a crescut talpa încălţărilor măcar cu o jumătate de picior [51].