Capitolul XXIII.

Cum l-a îndrumat Ponocrat pe Gargantua, învăţându-l să nu piardă nici un ceas din zi.

Văzând Ponocrat felul cu totul necugetat în care îşi petrecea ziua Gargantua, a hotărât să-i dea de-aici încolo o altă îndrumare. Socotind însă, că firea omului nu se lasă întoarsă de la o zi la alta decât cu mare silnicie, s-a arătat la început mai îngăduitor.

Aşadar, pentru a porni mai departe cu chibzuială, a rugat pe un doftor învăţat din acea vreme, meşterul Teodor, să caute un leac, cu ajutorul căruia să-l readucă pe Gargantua pe calea cea dreaptă. Meşterul Teodor, după toată rânduiala canoanelor doftoriceşti, i-a dat un clistir cu fiertură de spânz, iarba-nebunilor, curăţindu-i creierii de stricăciune şi de toate deprinderile rele. Folosind aceeaşi curăţenie, Ponocrat l-a făcut să uite tot ce învăţase de la foştii lui dascăli, aşa cum îi lecuia şi Timotei pe învăţăceii lui, ce-şi începuseră ucenicia pe la alţi cântăreţi.

Pentru a izbândi mai lesne în cele ce-şi pusese în gând, Ponocrat l-a dus pe Gargantua în mijlocul învăţaţilor, din partea locului, ca după pilda lor să-şi ascută mintea şi să-şi întărească dorinţa de o învăţătură nouă, mai potrivită cu însuşirile lui.

Îndrumat astfel, Gargantua s-a dedat învăţăturii cu atâta râvnă, încât, nelăsând să se irosească nici un ceas al zilei, îşi petrecea tot timpul cu citirea cărţilor şi adâncirea ştiinţei adevărate despre lume.

Se scula în fiecare zi la ceasurile patru de dimineaţă. În vreme ce slujitorii îl frecau cu ştergarele, Gargantua stătea să asculte câteva verseturi din Sfânta Scriptură, spuse limpede şi cu glas tare, după rostirea cuvenită unei asemenea citiri. Pentru treaba aceasta fusese ales un copil de casă tinerel, numit Anagnoste, născut şi crescut în palme, la Basche. Potrivit cu înţelesul şi pilda acelor învăţături, Gargantua îşi îndrepta gândul cu închinăciuni şi rugi evlavioase către bunul Dumnezeu, a cărui mărită strălucire şi minunată înţelepciune o mărturisea cuvântul Evangheliei.

Se îndrepta apoi spre un loc mai ferit, unde se uşura de rămăşiţele fireşti ale bucatelor ce mistuise. Acolo, pe îndelete, dascălul său venea să-i reamintească pildele ce ascultase, tălmăcindu-i cu de-amănuntul părţile mai adânci şi mai greu de înţeles. Iar la întoarcere se oprea să cerceteze dacă cerul s-a schimbat peste noapte şi ce vreme prevestesc, pentru ziua aceea, luna şi soarele.

După aceasta îl îmbrăcau, îl pieptănau, îi potriveau părul în bucle, îl dichiseau şi-l stropeau cu miresme, în care timp se mai întorcea o dată cu gândul la cele învăţate în ajun. Îşi rostea lecţiile pe dinafară, căutând să desprindă învăţăminte privitoare la firea oamenilor. Uneori se mai lăsa odihnei vreo două-trei ceasuri; dar de îndată ce slujitorii sfârşeau să-l îmbrace, se smulgea din aşternut şi vreme de trei ceasuri împlinite stătea să asculte ce spune înţelepciunea cărţilor.

Gargantua cu dascălul său ieşeau după aceea împreună şi se îndreptau spre răspântia de drumuri de la Bracque, ori la iarbă verde, unde băteau mingea, jucau ogoiul, înviorâdu-şi trupurile cu mişcări dibace, după ce minţile şi le ascuţiseră cugetând. Se desfătau astfel în toată voia şi după bunul lor plac, ducând jocul mai departe până ce asudau leoarcă sau se simţeau osteniţi. Se ştergeau de năduşeală şi îşi frecau bine tot trupul, schimbau cămăşile, şi pornind agale, se opreau să vadă dacă prânzul e gata. În aşteptarea bucatelor, mai rosteau o dată, răspicat şi limpede, învăţătura desprinsă din lecţia zilei aceleia.

Între timp, sosind şi doamna Poftă-Bună, se aşezau la masă fără zăbavă. Până să vină şelarul cu vinurile, Gargantua asculta cu plăcere câteva povestiri vesele despre marile isprăvi ale trecutelor vremi. Apoi, după cum avea bună-plăcere, cerea să i se citească şi altele; zăbovea la un plăcut taifas cu dascălul său, vorbind despre bunătatea, folosul şi alcătuirea osebitelor mâncăruri şi băuturi aduse pe masă, adică pâinea, vinul, apa, sarea, carnea, peştele, fructele, legumele, rădăcinoasele de unde vin şi cum se pregătesc? Astfel în scurtă vreme a ajuns să cunoască de-a fir a păr toate scrierile unde se pomeneşte despre acestea, ale lui Pliniu, Ateneu, Dioscoride, luliu Pollux, Galen, Porfir, Opian, Polib, Heliodor, Aristotel, Elian şi ale altora. Pentru a se lămuri mai bine, porunceau adeseori să li se aducă acele cărţi la masă. Gargantua învăţase pe de rost tot ce scria în ele, aşa că nu se afla doftor în lume, care să ştie măcar pe jumătate cât el.

După ce mai vânturau o dată cele învăţate în dimineaţa aceea, după ce sfârşeau cu dulciurile, după ce Gargantua se scobea în dinţi cu o tulpină de lemn de mastic şi se spăla pe ochi cu apă rece, înălţau amândoi rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, preamărindu-l în frumoase cântece de laudă pentru bunătatea şi dărnicia lui.

Li se aduceau pe urmă cărţi de joc, dar nu pentru a-şi încerca norocul, ci pentru a învăţa, mânuindu-le, o mulţime de născociri plăcute şi isteţe dibăcii, cu înţelesuri luate din ştiinţa numerelor. Aritmetica îi plăcea lui Gargantua şi în fiecare zi, după masa de prânz şi după cină, îşi petrecea vremea cu această îndeletnicire, găsind în ea mai multă desfătare a minţii decât altă dată în jocul de cărţi ori de zaruri. Atât de bine învăţase să socotească în gând şi pe hârtie, încât englezul Tunstal, care a scris multe despre acestea, mărturisea că, dacă ar fi să se măsoare cu Gargantua, abia s-ar pricepe să deosebească cifrele. Dar, în afară de numere Gargantua cunoştea tot atât de bine şi celelalte ramuri ale matematicii: geometria, astronomia şi muzica, iar în timp ce aşteptau să se rumenească fripturile, ori să se mistuiască bucatele, cei doi se apucau să înjghebe tot felul de instrumente ale cântecului, însemnau figuri de geometrie şi căutau să desluşească legile ştiinţei despre stele. După care, alegând o melodie cu cinci-şase părţi, se porneau să-i dea viers din adâncul bojocilor. Gargantua învăţase să cânte din liră, din lăută, din spinetă, din harfă, din flautul nemţesc (cu nouă găuri), din violă şi din trombon.

Petrecând astfel cam un ceas din zi, după ce mistuia mâncarea şi deşerta rămăşiţele, Gargantua se aşeza din nou la învăţat, şi timp de alte trei ceasuri – câte o dată mai mult – lua de la capăt cărţile de dimineaţă, ori mergea cu cititul mai departe, scriind şi înşirând una după alta, fără greşeală, vechile litere latineşti.

După aceea plecau la plimbare, însoţiţi de un tânăr cavaler din Turena, scutierul Gimnast, care îl învăţa pe Gargantua arta călăriei. Schimbându-şi îmbrăcămintea, încăleca pe rând un buiestraş voinic, un cal spaniol, un fugar arăbesc, un armăsar de luptă ori o iapă uşoară. Făcea de o sută de ori ocolul câmpului de alergare, călărea fără scări, sărea peste şanţuri, peste casă, se rotea în cerc, pe dreapta şi pe stânga. Apoi lua în mână lancea, dar nu ca s-o frângă, căci nu-i neghiobie mai mare decât să te lauzi: „Am rupt zece lănci într-o întrecere de luptă!” (Şi un potcovar ar fi în stare de o asemenea ispravă.) Adevărata vitejie e să rupi cu lancea ta zece de-ale potrivnicului. Gargantua, purtând în mână suliţa lui puternică şi bine ascuţită, putea să dărâme o poartă, să străpungă o platoşă, să reteze un copac, să culeagă din goană un inel, să ia în vârf o şa de călărie cu călăreţ cu tot, un coif sau o mănuşă de fier. Iar toate acestea le făcea înzăuat şi înarmat din creştet până la călcâie.

Cât priveşte frumuseţea pasului de paradă şi nenumăratele mişcări pe care le făcea călare, nimeni nu-l întrecea. Faţă de el, faimosul călăreţ din Ferrara nu era decât o maimuţă. Se deprinsese să sară în goană de pe un cal pe altul într-un chip cu totul uimitor, fără să atingă pământul! (Caii aceştia se numeau cai de schimb.) Sărea în şa pe dreapta ori pe stânga, cu lancea în mână, fără să pună piciorul în scară, şi purta calul după voie, fără frâu. Toate aceste deprinderi erau foarte folositoare pentru pregătirea unui bun ostaş.

Cu aceeaşi dibăcie ştia să mânuiască securea, să azvârle suliţa, să poarte cu amândouă mâinile spada grea de luptă, ca şi sabia spaniolă, baltagul şi pumnalul, înveşmântat în zale sau fără, cu scut, cu coif sau cu pavăză.

Vâna cerbi, căprioare, urşi, ţapi sălbatici, mistreţi, iepuri, potârnichi, fazani şi dropii.

Se juca cu mingea cea mare şi o zvârlea în aer, atât cu piciorul, cât şi cu pumnul.

Lupta, alerga şi sărea, dar nu ca alţii, la fiecare trei paşi o săritură într-un picior – sau în salt nemţesc – fiindcă, după spusa lui Gimnast, aceste ţopăieli n-aveau nici un rost şi nu foloseau în luptă; – ci dintr-un singur avânt sărea peste şanţuri, zbura peste garduri şi atingea fereastra la înălţimea unei lănci. Înota în apă adâncă, pe spate, pe burtă, pe-o coastă, cu tot trupul, numai cu picioarele sau cu un braţ afară din apă. Trecea Sena cu o carte în mână, fără s-o ude şi, ca Iuliu Cezar, îşi purta hainele în dinţi. Ajutându-se cu o singură mână sărea în luntre dintr-o dată şi se azvârlea din nou în apă cu capul în jos, până la fund; ocolea stâncile şi nu-i păsa de ochiuri şi de vârtejuri. Ducea luntrea în toate chipurile, mai repede sau mai domol, pe unda valului sau împotriva apei, o sucea şi o purta din cârmă, o ţinea pe loc pe creasta stăvilarului, o îndruma cu o mână, iar cu cealaltă mânuia vâsla; întindea pânzele, se urca pe frânghii până în vârful catargului, alerga peste vântrele, cerceta acul busolei, întindea odgoanele şi lega cârma.

Ieşind din apă suia în fugă coasta munţilor şi cobora sprinten la vale; se căţăra prin copaci ca un cotoi; sărea de pe o cracă pe alta, ca veveriţele, şi frângea crengile cele mai vânjoase, ca un al doilea Milon Crotonul; cu ajutorul a două pumnale tăioase şi-a două sule cu vârf ascuţit, se ridica până pe acoperişul casei, fără să-i fie teamă că o să-şi frângă oasele. Arunca săgeata, drugul de fier, piatra, suliţa, ţepuşa, halebarda; trăgea cu arcul, încorda pe-un şold arbaleta grea de luptă; ochea la semn cu archebuza, aşeza tunul pe roate, ţintea în parapet şi la catarg, de sus în jos, de jos în sus, pe dinainte şi pe dindărăt, ca vechii sciţi. Lega o frânghie de vârful turnului lăsând-o să atârne până la pământ, apoi urca şi cobora în mâini, cu o iuţeală şi o îndemânare, pe care dumneavoastră n-aţi fi în stare s-o dovediţi, nici pe o pajişte netedă ca în palmă. Se agăţa cu mâinile de o prăjină groasă, sprijinită de-a lungul între doi copaci, şi se plimba dintr-o parte în alta fără să atingă pământul, cu o repeziciune despre care nu vă puteţi face închipuire.

Pentru a-şi întări coşul pieptului şi plămânii, răcnea de parcă s-ar fi strâns în sobor toţi diavolii din iad. L-am auzit o dată cum îl striga pe Eudemon de la poarta Sfântului Victor în Montmartre. Nici faimosul Stentor nu dovedise un asemenea glas în războiul Troiei. Pentru a-şi întări braţele, poruncise să i se toarne două greutăţi de plumb, cântărind fiecare opt mii şapte sute de chintale. Le ridica de jos în câte o mână, le sălta deasupra capului şi le ţinea astfel trei sferturi de ceas şi mai bine, cum nimeni altul n-ar fi fost în stare. Biruia la trasul prăjinii pe cei mai tari. Când ajungea la semn, se proptea în picioare cu atâta dârzenie, încât nimeni nu izbutea să-l urnească din loc; la fel făcea şi Milon, după pilda căruia Gargantua prindea în mână o rodie, făgăduind-o în dar celui care va putea să-i desfacă pumnul.

Astfel trecându-şi vremea, după ce slujitorii îl frecau, îl spălau şi îl îmbrăcau în veşminte curate, Gargantua o lua înapoi spre casă. Trecând pe lângă o luncă sau un alt ungher de verdeaţă, se oprea să cerceteze copacii, se apleca asupra ierburilor, reamintindu-şi ce-au scris despre ele Teofrast, Dioscoride, Marinus, Pliniu, Nicandru, Macer şi Galen. Se întorcea acasă cu braţele pline de ramuri şi de flori, dându-le în seama unui tânăr paj numit Rizotom, care avea în grija lui hârleţurile, târnăcoapele, sapele, lopeţile şi celelalte unelte trebuincioase grădinarului.

Aşteptând să li se pregătească cina, mai răsfoiau o dată, cu coatele pe masă, câteva pagini din cărţile citite. Trebuie să vă spun că prânzul lui Gargantua era cumpătat şi cu măsură: mânca numai ca să-şi potolească foamea. Cina, însă era darnică şi îmbelşugată, iar el se ospăta din plin, ca să-şi hrănească trupul şi să-şi păstreze puterea, aşa cum ne sfătuieşte cinstitul şi binechibzuitul doftoricesc meşteşug, deşi unii negiobi, zăpăciţi la cap de vracii arabi, spun tocmai dimpotrivă.

În răstimpul mesei, dacă socoteau de cuviinţă, reluau lecţia începută la prânz, iar restul ceasurilor treceau în alte convorbiri, pe cât de folositoare, pe-atât de plăcute. După ce îşi rosteau rugăciunea, cântau din gură, sau din diferite instrumente armonioase, jucau cărţi, dădeau cu zarurile, ospătându-se cu prisosinţă până la culcare. Alteori mergeau să cerceteze adunările cărturarilor şi ale celor care călătoriseră prin ţări străine.

În toiul nopţii, înainte de a se îndrepta fiecare spre odaia lui, alegeau dinadins locul cel mai îndepărtat şi mai descoperit al locuinţei, pentru a privi de-acolo înfăţişarea cerului, urmărind mersul cometelor (dacă erau), mărimea şi aşezarea aştrilor, apropierea sau depărtarea lor.

Apoi, împreună cu dascălul său, Gargantua îşi reamintea pe scurt – după pilda lui Pitagora – tot ceea ce văzuse, citise, auzise şi făcuse în ziua care se încheia. Se rugau şi se închinau lui Dumnezeu, preamărindu-i necuprinsa bunătate, mulţumindu-i pentru cele ce sunt cerşindu-i milă şi îndurare pentru cele ce vor fi. După care se lăsau în voia somnului.