Capitolul XXV.

Cum s-a iscat sfada dintre plăcintarii din Lerne şi oamenii din ţara lui Gargantua, şi cum a pornit de aici un război cumplit.

Era pe la început de toamnă şi se apropia vremea culesului. Ciobanii de prin împrejurimi păzeau viile, să nu se abată graurii asupra lor şi să mănânce strugurii.

Tot cam pe-atunci, plăcintarii din Lerne au plecat într-o zi la oraş cu douăsprezece care de plăcinte. Ciobanii le-au ieşit în cale şi i-au rugat să le vândă şi lor mai multe tăvi pe preţul din târg. E adevărat, că nu se poate închipui ceva mai gustos decât un prânz cu plăcintă caldă şi struguri băşicaţi, razachiesau tămâioşi. (Iar pentru cei încuiaţi: ţâţa-vacii sau must de aguridă.)

Plăcintarii nici n-au vrut să audă. Ba mai rău, s-au pornit să le arunce ciobanilor în obraz ocări grele şi vorbe de ruşine, numindu-i derbedei, caraghioşi, pistruiaţi, ştirbi, golani, cacă-vacă, pilă-n pungă, puturoşi, mâncăcioşi, beţivani, lăudăroşi, secături, bădărani, zgârie-brânză, cioflingari, neciopliţi, mojici, slăbănogi, sărăntoci, pierde-vară, păcătoşi, văcari de poiată – baligă uscată, ciobani de paie-căcăţiş de oaie şi alte asemenea drăgălaşii, adăugind totodată că plăcintele nu-s de nasul lor; să se mulţumească cu pâine uscată şi cu covrigi.

La toate aceste sudalme, unul din ciobani, anume Forgier, băiat de ispravă în felul lui şi fruntaş între flăcăi, a răspuns fără răutate:

— Dar de când aţi prins la rană, de v-aţi făcut atât de arţăgoşi? Până mai ieri-alaltăieri eraţi prea bucuroşi să ne vindeţi plăcintele, iar acum, hodoronc tronc, nu mai vreţi? Asta-i purtare de buni vecini? Aşa vă răspundem noi când veniţi să cumpăraţi făină cernută pentru colaci şi plăcinte? V-am mai fi dat şi struguri pe deasupra. Naiba să vă ia! O să vă căiţi într-o zi când veţi avea nevoie de noi; o să facem la fel, să ţineţi minte!

Starostele cel mare al breslei plăcintarilor, Marquet, i-a răspuns:

— Ţi-ai luat nasul la purtare, dis-de-dimineaţă. Se vede că ai mâncat aseară prea mult mălai. Ia fă-te încoa', să-ţi dea neica plăcinte!

Forgier, crezându-l pe cuvânt, s-a apropiat scoţând un ban din chimir şi aşteptând ca Marquet să-i dea plăcinta făgăduită, dar plăcintarul l-a plesnit atât de tare cu biciul peste fluierele picioarelor, că i-a rămas semn. Apoi a luat-o la fugă. Ciobanul a strigat ca din gură de şarpe: „Săriţi, că mă omoară!” şi, aruncând după el de-a azvârlita cu bâta pe care o purta subsuoară, l-a atins la încheietura frunţii, peste vâna tâmplei pe partea stângă. Marquet, care umbla călare pe-o iapă, s-a răsturnat din şa, căzând jos mai mult mort decât viu.

În vremea aceasta, nişte zileri care dezghiocau nuci s-au năpustit asupra plăcintarilor, lovind în ei, ca la fasole. Ceilalţi ciobani şi băciţe, auzind răcnetele lui Forgier, s-au repezit cu praştiile, de zburau pietrele asupra plăcintarilor, ca grindina. Alergând după ei i-au ajuns din urmă şi le-au luat vreo patru sau cinci tăvi cu plăcinte (pe care le-au plătit cinstit, după preţul pe care […] dându-le pe deasupra şi trei coşuri pline cu struguri albi). Plăcintarii l-au ajutat pe Marquet să încalice pe iapă, că fusese pălit, ce-i drept, destul de rău. Nu şi-au mai urmat însă drumul spre Pareille, ci s-au înapoiat acasă, la Lerne, suduind şi ameninţând pe toţi ciobanii, văcarii şi zilierii din Seuille până-n Sainnais.

Văzând că plăcintarii au dat bir cu fugiţii, ciobanii şi băciţele s-au ospătat după poftă cu plăcinte gustoase şi cu struguri de soi; au petrecut în cântec de fluier şi oboaie, bătându-şi joc de vitejii plăcintari, care o păţiseră fiindcă, pasămite, se închinaseră de dimineaţă cu mâna stângă. I-au spălat picioarele lui Forgier cu must proaspăt de băbească, şi în scurtă vreme rănile i s-au vindecat.