Capitolul XXVII.

Cum un călugăr din Seuille a scăpat via mănăstirii de jaful duşmanilor.

Prădând, stricând şi răvăşind tot ce întâlneau în cale, jefuitorii au ajuns la Seuille. Dezbrăcau până la piele pe bărbaţi şi pe femei, ducând cu ei tot ce puteau să care. Nu lăsau nimic neluat şi nici o povară nu li se părea prea grea. Neţinând seama că cea mai mare parte din case erau atinse de ciumă, au dat buzna unii după alţii, au pus mâna pe tot ce-au găsit, fără ca vreunul din ei să se molipsească. A fost o întâmplare întrutotul ciudată, căci toţi ceilalţi: popii, duhovnicii, doftorii, felcerii şi spiţerii, care veniseră să oblojească, să tămăduiască şi să spovedească pe cei atinşi de boală, muriseră ca muştele; numai prădalnicii şi ucigaşii nici un rău n-au suferit. Cum de s-a putut întâmpla una ca asta, fraţilor? Staţi puţin, rogu-vă, şi cugetaţi.

După ce-au jefuit cum au vrut, duşmanii s-au îndreptat, val-vârtej spre mănăstire. Aici au găsit porţile încuiate şi linişte pretutindeni. Grosul oastei a trecut mai departe, spre Vadul-Vedei; numai şapte sute de pedestraşi şi două sute de lăncieri au rămas din urmă, dărâmând zidurile împrejmuirii cu gând de-a prăda via.

Călugării, vai de sufletul lor, nu ştiau la ce sfânt să se mai închine! Şi atunci, la noroc, s-au gândit să scoată prapurii, să ţină slujbă mare, cu cântări şi litanii, afurisind pe năvălitori şi dând acatiste pentru pace.

Se afla în acea vreme la Seuille un tânăr călugăr legat de mănăstire, anume fratele Ioan zis Spintecătorul. Era isteţ, voios, îndemânatic, îndrăzneţ, răzbătător şi descurcăreţ. Înalt şi zvelt, cu gura frumos încondeiată, nasul potrivit, mare meşter ciripitor de rugăciuni, bun vânturător de liturghii şi priceput cărător de parastase. Adică, pentru a nu mai lungi vorba, era călugărul cel mai bine călugărit din toată tagma călugărească, iar pe deasupra, tobă de carte sfântă.

Ajungând până la urechile lui zarva stârnită de duşmani în vie, a ieşit afară să iscodească ce se întâmplă. A văzut cu ochii lui cum jefuitorii dăduseră iama prin strugurii cei frumoşi, în care călugării îşi puseseră toată nădejdea; apoi s-a întors în biserică, unde i-a găsit pe ceilalţi fraţi adunaţi în faţa altarului. Călugării s-au uitat la el nedumeriţi, ca şi cum i-ar fi stingherit de la vreo treabă. Auzindu-i cântând, fratele Ioan le-a spus:

— Staţi, cântaţi şi pe voi vă scăpaţi! Să vă ia naiba! Mai bine aţi cânta: „N-a rămas în deal la vie, nici un bob de razachie…” Să fiu al ciorilor, dacă nu ne calcă via duşmanii! Taie coardele, rup ciorchinii şi fac atâta prădăciune, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, patru ani de-acum încolo n-o să mai rămână un bob pe rod! Sfântă Născătoare, ce-o să bem, bieţii de noi, până va creşte via la loc? Of, Doamne!

Stareţul s-a răstit la el:

— Ce caută aici beţivul ăsta! Băgaţi-l în beci, să se înveţe minte să mai tulbure sfânta slujbă! Cinsteşte, păcătosule, măritul har divin!

— Să nu uităm, părinte stareţ, nici cinstea paharului de vin! După cât cunosc, nici sfinţia ta nu dispreţuieşti vinul şi, ca orice om doritor de bine, îl alegi pe cel mai bun. Vinul curat se cuvine inimilor curate, spune înţelepciunea călugărească. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-i acum vremea potrivită pentru rugăciuni.

De ce, rogu-te, zilele culesului şi ale secerişului par atât de scurte, iar ale iernii şi ale postului Crăciunului, atât de lungi? Fie-iertatul frate al nostru Maceu Pelosse, binecuvântată-i fie amintirea, că era suflet credincios şi creştin cucernic (dracu' să mă ia dacă mint), aşa îmi spunea şi n-am să uit, că vinul trebuie să-l tragi şi să-l pui la butoi toamna, dacă vrei să ai ce bea în lunile de iarnă.

Ascultaţi, fraţilor! Toţi câţi sunteţi aici buni creştini şi iubitori de vin, veniţi cu mine! Focul sfântului Anton să mă ardă, de-o mai pune o picătură de vin pe limbă cel care n-o sări în ajutor să mântuim via! Dumnezeule mare, nu-i avutul mănăstirii? Sfântul Toma Englezul [53] n-a pierit apărându-l?

De-i vom urma pilda, ajunge-vom şi noi în rândul sfinţilor.

Ba nu, eu n-o să pier: am să-i omor!

În timp ce rostea aceste cuvinte, fratele Ioan şi-a scos anteriul şi a prins, în mână, zdravăn, crucea cea mare, tăiată în inimă de gorun, lungă cât o suliţă şi înflorită ici-colo cu crini, care abia se mai deosebeau din cioplitura lemnului. Apoi s-a năpustit afară aşa cum se găsea, numai în cămaşă, încins peste brâu cu anteriul făcut sul; şi învârtind crucea ca pe un buzdugan a început să izbească în duşmani. Aceştia, rămaşi fără căpetenii, fără steaguri, fără toboşari şi fără trâmbiţe, culegeau via de zor. Stegarii îşi rezemaseră flamurile de zid, toboşarii îşi desfundaseră tobele ca să le umple cu struguri, iar pe trâmbiţe atârnau ciorchini spânzuraţi. Toţi forfoteau de colo până colo.

Călugărul, fără să-i pese, bătea în ei de mama focului, doborându-i la pământ ca pe nişte porci şi plesnind în grămadă cu măciuca lui Hercul. Unora le zbura creierii, altora le zdrobea mâinile şi picioarele; câtorva le-a rupt oasele grumazului, multora le-a frânt şalele; le-a turtit nasul, le-a umflat ochii, le-a crăpat fălcile, le-a sfărâmat dinţii, le-a mutat din loc umărul, le-a retezat gleznele, le-a scos din ţâţâni şoldurile şi i-a lăsat fără braţ.

Dacă vreunul căuta să se ascundă sub un butuc mai gros, îi făcea ţeasta ţăndări, pocnindu-l drept la încheietura lambdoidală. Pe cei care încercau să se caţăre prin copaci, închipuindu-şi că astfel or să scape, îi trăgea în ţeapă, vârându-le un braţ al crucii prin şezut. Câte unul care îl cunoştea striga: – „Stai, frate Ioane, cruţă-mă că mă dau prins!” Dar fratele Ioan îi răspundea: „Te dai, că n-ai încotro, dar de luat, o să te ia dracu'!” Şi se repezea cu crucea, snopindu-l. Dacă se întâmpla ca vreunul să încerce să i se împotrivească, abia atunci îşi dovedea toată puterea, străpungându-i într-o clipă pieptul prin inimă şi prin plămâni. Pe alţii îi pocnea la lingurică zdrobindu-le stomacul şi ucigându-i pe loc. Pe unii îi pălea în buric cu atâta înverşunare, încât le scotea măruntaiele afară; pe alţii îi străpungea prin boaşe şi le rupea gura maţului gros. O privelişte mai înspăimântătoare nici nu s-ar putea închipui!

Unii chemau în ajutor pe sfânta Varvara, alţii pe sfântul Gheorghe, pe sfânta Nitouche, pe Maica Domnului din Cunault, din Laurette, din Bonne-Nouvelle, din Lenou şi din Riviere. Unii pomeneau pe sfântul Iacob, alţii îşi aduceau aminte de sfintele moaşte din Chambery (care de altminteri au şi luat foc, trei luni mai târziu, de n-a rămas din ele nici un petic). Alţii se rugau sfântului Ion din Angery, sfântului Eutrop din Saintes, sfântului Martin din Candes, sfântului Clouaud din Sinais, moaştelor din Jaurezay şi altor sfinţi de treabă, dar mai mărunţi. Unii mureau fără să se vaiete, alţii se văietau fără să moară, unii se văietau murind, alţii mureau văietându-se. Vreo câţiva strigau cât îi ţinea gura: „Vreau să mă spovedesc! Vreau să mă spovedesc! Confiteor! Miserere! In manus [54] „.

Nefericiţii urlau atât de amarnic, încât părintele stareţ a ieşit din biserică, târând pe toţi călugării după el. Văzând atâta omenire căzută printre araci, şi cum unii trăgeau să moară, s-a îndurat ca pe cei care mai trăiau să-i spovedească, în vreme ce părintele stareţ se îndeletnicea cu spălarea păcatelor, călugăraşii alergară la fratele Ioan, întrebându-l cum i-ar putea veni în ajutor.

Fratele Ioan le-a dat poruncă să-i înjunghie pe toţi câţi zăceau la pământ. Atunci, agăţându-şi comanacele pe bolta viţei, fraţii s-au năpustit asupra celor doborâţi şi i-au trimis pe lumea cealaltă, tăindu-le beregata. Ştiţi cu ce? Cu nişte cosoare, asemeni cuţitaşelor cu care copiii din partea locului curăţă nuci.

Învârtind buzduganul lui cu cruce, fratele Ioan a trecut mai departe pe pârtia ce-o deschisese în rândul duşmanilor. Călugăraşii au pus mâna pe steaguri şi şi-au făcut din ele obiele. Unii din tâlharii spovediţi au încercat să scape pe la spatele fratelui Ioan; dar acesta, cum prindea de veste, îi pocnea în moalele capului, zicându-le: „V-aţi spovedit şi v-aţi pocăit; sunteţi spălaţi de păcate şi vrednici să porniţi pe drumul cel mai scurt, spre împărăţia cerului”.

Aşa s-a făcut că, mulţumită vredniciei fratelui Ioan, au fost răpuşi toţi tâlharii care pătrunseseră în vie, adică treisprezece mii şase sute douăzeci şi doi, fără să socotim, bineînţeles, pe femei şi pe copii. Nici pustnicul vrăjitor Maugis n-a luptat mai vitejeşte cu toiagul lui împotriva Sarazinilor (după cum scrie în Povestea celor patru fii ai lui Aimon), decât călugărul nostru cu prăjina crucii împotriva plăcintarilor jefuitori de struguri.