Capitolul XXXIV.

Cum a părăsit Gargantua Parisul pentru a-şi apăra ţara şi cum s-a întâlnit Gimnast cu duşmanul.

De îndată ce-a primit şi a citit scrisoarea tatălui său, Gargantua a pus şaua pe iapa lui cea mare şi a pornit la drum. Se găsea acum dincolo de podul din Nonnain. Ponocrat, Gimnast şi Eudemon îl urmau pe cai de poştă; ceilalţi veneau iavaş-iavaş, ducând cu ei cărţile şi celelalte calabalâcuri ale învăţăturii.

Ajungând la Parille, Gargantua a aflat de la un plugar din Gourguet, în ce chip cuprinsese Picrocol oraşul La Roche-Clermaud şi cum trimisese pe căpitanul Maţegoale, cu multă oaste, să împresoare pădurea de la Vede şi Vaugaudry; a mai aflat că duşmanii ajunseseră până la crama din Biliard, săvârşind pretutindeni prădăciuni şi omoruri de neînchipuit. La auzul acestora, Gargantua a rămas atât de tulburat, încât nici ce să zică, nici ce să facă nu mai ştia.

Ponocrat l-a sfătuit să meargă la seniorul din Vauguyon, care, ca prieten şi binevoitor al lor de totdeauna, va putea să-l lămurească mai bine cum stau lucrurile. Aşa făcură. Îl găsiră pe prietenul lor hotărât să le vină în ajutor.

Pentru a cunoaşte ce se întâmplă în ţară, pentru a afla ce gânduri are duşmanul şi pentru a lua hotărârile cele mai potrivite, Gargantua s-a gândit să trimită în cercetare pe unul din însoţitorii săi. Gimnast s-a arătat gata să ia asupra lui această sarcină; iar pentru a fi mai liniştit, Gargantua i-a dat o călăuză, care cunoştea ca în palmă toate drumurile, potecile şi văile din împrejurimi.

Gimnast a plecat, aşadar, însoţit de Prelungan, scutierul seniorului din Vauguyon şi a cutreierat netulburat tot ţinutul. În vremea aceasta, Gargantua şi-a împrospătat puterile, ospătându-se cu oamenii săi. Iepei i-a pus dinainte un ciubăr cu ovăz, în care au intrat cam şaptesprezece măji şi trei baniţe.

Gimnast şi însoţitorul său au mers călare până au întâlnit o ceată răzleaţă de ostaşi duşmani, care umblau în neorânduială, prădând şi jefuind în calea lor fără cruţare. Zărind de departe pe cei doi călăreţi s-au repezit asupra lor să-i dezbrace. Gimnast le-a strigat:

— Fie-vă milă, domnilor, sunt un biet drac, care a rămas fără cămaşă. Mai am la mine vreo câţiva scuzi de aur, buni de băut: aurum potabile. Am să vând după aceea calul, ca să am cu ce plăti aldămaşul. Sunt omul vostru, fraţilor! Să mă bată Dumnezeu, dacă vă pricepeţi vreunul să tăiaţi, să împănaţi, să frigeţi şi să rumeniţi o găină mai bine decât mine, aşa cum mă vedeţi. Beau în sănătatea voastră, fraţilor, bine v-am găsit!

Şi destupând şipul, de care nu se despărţea niciodată, a tras o duşcă bună cu ochii închişi.

Mârlanii se uitau la el, căscând o gură cât o şură şi scoţând limba ca nişte ogari. Aşteptau să le vină rândul. Căpitanul Maţegoale a venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Gimnast i-a întins şipul:

— Pofteşte, căpitane, dă-l pe gât, că i-am făcut proba. E alb de La Fay-Moncau.

— Ce vorbeşti? s-a răstit Maţegoale. Măscăriciul ăsta îşi bate joc de mine. Cine eşti tu?

— Sunt un diavol sărman, care a rămas fără cămaşă.

— Aha! a spus Maţegoale. Dacă eşti drac, vezi-ţi de cale. Voi, diavolii, umblaţi peste tot şi nu plătiţi vamă. Dar, după cât ştiu, băieţii lui Scaraoţchi nu obişnuiesc să călărească pe cai atât de buni. Ia fă bine şi descalecă, jupân diavole, că tocmai aveam nevoie de un bidiviu ca ăsta. Şi dacă n-o fugi bine, meştere împieliţat, am să pun şaua pe tine, că de multă vreme mi-e poftă să mă ducă dracul în spinare!