Capitolul XXXV.

Cum a ucis Gimnast pe căpitanul Maţegoale şi pe ceilalţi oameni ai lui Picrocol.

Auzind aceste cuvinte, unii dintre ostaşii duşmani s-au înfricoşat, închipuindu-şi că ar putea să aibă în faţa lor pe însuşi diavolul în chip de călăreţ. Scuipând în sân, au început să-şi facă cruce cu amândouă mâinile. Unul dintre ei, anume Bon-Ioan, căpitan de glotaşi, a scos cartea de rugăciuni din nădragi (unde o ţinea) şi a început să strige cu glas învârtoşat:

— Agios ho Theos! [55] Dacă eşti trimisul lui Dumnezeu, vorbeşte! Dacă eşti de-al Celuilalt, pleacă!

Văzând că Gimnast nu se clinteşte din loc, vreo câţiva s-au desprins din rânduri ca să-l privească mai de aproape. Gimnast s-a ridicat din scări, ca şi cum ar fi voit să descalice; dar săltându-se dinspre stânga, s-a învârtit ca o sfârlează, cu spada la şold, pe deasupra scărilor, a sărit peste oblânc şi s-a avântat în aer, căzând în picioare pe şa, cu spatele înspre capul calului.

— Merg de-a-ndărătelea! a strigat.

Apoi, aşa cum se afla, a sărit într-un picior, şi răsucindu-se spre stânga, s-a lăsat cu şezută în şa.

Maţegoale a zis:

— Eu n-aş putea să fac la fel; nu mă mai întreba de ce.

— Ptiu, drace! a scuipat Gimnast, cu un fel de supărare. Nu mi-a plăcut săritura. Am s-o mai încerc o dată.

Smucindu-se din şa cu o iuţeală şi o putere neînchipuită, Gimnast a făcut o altă săritură, răsucindu-se acum pe dreapta. S-a proptit cu degetul cel mare al mâinii drepte pe oblânc şi s-a săltat în sus, sprijinindu-şi tot trupul numai pe vinele degetului. S-a învârtit astfel de trei ori, iar a patra oară s-a dat peste cap, fără să atingă calul, şi i s-a lungit între urechi, cu tot trupul în aer, sprijinit numai pe degetul cel mare de la mâna stânga. S-a mai răsucit o dată ca un titirez, apoi, lovind cu palma dreaptă mijlocul şeii, s-a azvârlit înapoi cu atât meşteşug, încât a căzut pieziş pe coapsa calului, cam în felul cum călăresc domnişoarele.

Pe urmă, fără nici o sforţare, a trecut piciorul drept de deasupra şeii şi a rămas la coada calului, călărind bărbăteşte.

— Parcă mi-ar sta mai bine în şa! a spus el.

Sprijinindu-se numai cu două degete pe spinarea calului, s-a mai dat o dată de-a tumba, şi a rămas înfipt în oblânc. Apoi, ridicându-se din nou în picioare şi ţinând călcâiele alăturate, s-a învârtit de vreo sută de ori cu braţele încrucişate, strigând în gura mare:

— Diavolilor, simt că turbez! Ţineţi-mă, diavolilor, nu mă lăsaţi! în vreme ce sărea şi se răsucea astfel, mârlanii zăpăciţi spuneau:

— Doamne, apără-ne! Ăsta ori e un spiriduş, ori e dracul gol. Ab haste maligno, libera nos, Domine! [56]

Şi toţi s-au împrăştiat, uitându-se mereu înapoi, cum fuge câinele cu găina în dinţi.

Văzând că lucrurile iau o întorsătură prielnică, Gimnast a descălecat şi, trăgând sabia, s-a năpustit asupra lor, aruncându-i la pământ unii peste alţii, aiuriţi şi învălmăşiţi, tăiaţi şi însângeraţi. Niciunul nu îndrăzni să se apere.

Zăpăciţi de giumbuşlucurile pe care le făcuse călăreţul şi tulburaţi de vorbele rostite de Maţegoale, îşi închipuiau că au de-a face cu însuşi dracul.

Aruncându-se asupra lui cu gând viclean, Maţegoale a încercat să-i sfărâme ţeasta capului cu lancea; dar Gimnast era bine apărat şi n-a simţit lovitura; întorcându-se asupra lui Maţegoale l-a pălit din zbor cu un jungher, şi pe când căpitanul îşi ferea faţa, i-a retezat dintr-o singură lovitură de spadă stomacul, maţul gros şi jumătate din ficat. Maţegoale a căzut la pământ, vărsând din el mai bine de patru străchini cu zeamă neagră, în care se găsea amestecat şi sufletul lui.

După această ispravă, Gimnast a părăsit în grabă câmpul de luptă. Ştia că nu e bine să înfrunţi până la capăt norocul armelor, şi că orice războinic chibzuit îşi cinsteşte biruinţa fără s-o pună prea mult la încercare. Sărind în şa, a dat pinteni calului şi a luat-o de-a dreptul spre Vauguyon, cu Prelungan după el.