Capitolul XXXVIII.

Cum a mâncat Gargantua şase pelerini în salată.

Povestea adevărată îmi cere să vă spun acum întâmplarea celor şase pelerini, care venind de la Saint-Sebastien, de lângă Nantes, se ascunseseră noaptea aceea în grădină, de frica duşmanilor, printre verze, lăptuci şi cuiburile de mazăre. Fiind Gargantua cam însetat, a dorit o salată de lăptuci; şi auzind că în grădina tatălui său cresc lăptucile cele mai mari şi mai frumoase din toată ţara, cât nucii şi cât prunii, a coborât să le aleagă cu mâna lui. A cules după pofta inimii câteva grămezi de salată-verde, iar o dată cu frunzele şi pe cei şase călători, care, de frică, nu îndrăzneau nici să vorbească, nici să tuşească. S-a dus apoi să spele lăptucile la fântână; şi pe când le clătea în mai multe ape, pelerinii înspăimântaţi şopteau între ei:

— Aici o să pierim toţi, înecaţi în salată… Ar trebui să strigăm şi să dăm de veste; dar dacă pun mâna pe noi, o să ne ia drept iscoade şi o să ne spânzure.

În timp ce sporovăiau astfel şi se sfătuiau ce să facă, Gargantua i-a azvârlit de-a valma cu salata într-o strachină (mare cât butoiul care se păstrează la mănăstirea din Citeau) şi i-a amestecat cu sare, oţet şi untdelemn. Până să se aşeze la masă înfulecase vreo cinci din ei, când ieşi la iveală, afară din strachină, toiagul celui de-al şaselea, care stătea pitit, mai mult mort decât viu, după un sfârc de lăptucă.

— Mi se pare că e un corn de melc, a spus Grandgousier, zărind toiagul. Nu-l mânca!

— De ce nu? a întrebat Gargantua. Melcii sunt buni toată luna.

A apucat între degete toiagul, l-a tras afară cu călător cu tot şi l-a supt cu poftă, stropindu-l cu o duşcă grozavă de tămâios, în aşteptarea ospăţului.

Pelerinii, pomenindu-se fără veste în gura căpcăunului, s-au strecurat cum au putut prin râşniţa măselelor, închipuindu-şi că au fost aruncaţi într-un adânc de temniţă. Iar când Gargantua a dat vinul pe gât (dintr-o înghiţitură) erau mai-mai să se înece, purtaţi de puhoiul care se revărsase peste ei, târându-i în prăpastie. Sărind în toiag şi într-un picior (aşa cum obişnuiesc plozii noştri să ţopăie de ziua Sfinţilor Arhangheli), s-au adăpostit cum au putut, pe după gardul dinţilor. Din nefericire unul din ei, căutând să dibuiască drumul prin beznă cu vârful toiagului (ca să-şi dea seama cam pe unde se află), a pătruns într-o măsea găunoasă, şi lovind destul de tare firul nervului din falcă, i-a pricinuit lui Gargantua o durere atât de simţită, încât a început să urle. Ca să se uşureze, a luat o scobitoare şi scormonind în gaura măselei cu tulpina unui nuc bătrân, i-a scos afară, unul câte unul pe toţi cei şase. L-a apucat de picioare pe cel dintâi, de umeri pe cel de-al doilea, de desagi pe cel de-al treilea, de mânecă pe cel de-al patrulea, de brăcinar pe cel de-al cincilea, iar pe cel din urmă (care îl atinsese la măsea) l-a înşfăcat de fundul nădragilor. Adevărul e că, bietul de el, îi făcuse un bine fără să ştie, spărgându-i o coptură, care îl necăjea grozav încă de când plecase din Ancenis.

Văzându-se descoperiţi, pelerinii s-au făcut nevăzuţi, iar durerea lui Gargantua s-a potolit ca şi cum i-ar fi luat-o cu mâna. Atunci s-a arătat şi Eudemon, vestind că ospăţul era gata.

— Adăstaţi puţin, să mă duc să-mi deşert durerea.

Atâta durere a deşertat, încât udul care a curs din el, revărsându-se, a tăiat calea pelerinilor, făcându-i să se lupte cu valurile. Iată însă, că ajungând cu chiu, cu vai la marginea unui crâng, toţi afară de unul (anume Fournillier) au căzut într-o capcană, ascunsă în iarbă pentru lupi. N-au scăpat decât mulţumită lui Fournillier, care a izbutit să taie laţul şi sforile unde tovarăşii săi de drum se prinseseră. Au petrecut restul nopţii într-o colibă din apropiere de Coudray. Găsind acolo adăpost s-au mai liniştit puţin, iar unul dintre ei, anume Lasdaler, le-a spus că ceea ce li s-a întâmplat fusese prorocit mai demult în Psalmii lui David: „Cum exsurgerent homines în nos, forte vivos deglutissent nos [58] (când au fost mâncaţi în salată, cu untdelemn şi oţet); cum irasceretur furor eorum în nos, forsitan aqua absorbuisset nos [59] (când a dat vinul peste noi); torrentem pertransivit anima nostra [60] (când ne-a năpădit potopul pe câmp); forsitan pertransisset anima nostra aquam intolerabilem [61] (a udului cu care ne-a tăiat drumul). Anima nostra, sicut passer erepta est de laqueo venantium [62] (când am căzut în capcană); Laqueus contritus est [63] (de Fournillier); et nos liberaţi sumus? [64]