Capitolul XXXVI.

Cum a dărâmat Gargantua castelul de la Vede şi cum au trecut ai lui prin vad.

La întoarcere, Gimnast a povestit cum s-a întâlnit cu duşmanii şi prin ce dibăcie făcuse harcea-parcea toată haita. Erau, spunea el, oameni fără căpătâi, jefuitori şi tâlhari, neştiind să asculte de nici o rânduială ostăşească. L-a îndemnat pe Gargantua să pornească cu hotărâre mai departe, întrucât nu-i va fi greu să-i căsăpească pe toţi, ca pe nişte vite.

Gargantua a pornit călare pe iapa lui cea mare, însoţit de prietenii lui bine-ştiuţi. În cale a ochit o tulpină de arin. Oamenii din partea locului îl numesc pomul sfântului Martin, fiindcă, după cum se spune, a crescut dintr-un ciomag sădit în pământ de cuviosul mai-sus-pomenit. Zărindu-l, Gargantua a strigat:

— Iată ce-mi trebuie! Această tulpină îmi va sluji în luptă, drept suliţă şi buzdugan.

Scoţându-l din pământ ca pe un fulg, a curăţat copacul de crengile mărunte şi l-a potrivit cum îi venea la îndemână. În vremea aceasta iapa îşi făcuse nevoile, şi lăsându-şi udul a revărsat asupra întregului ţinut un puhoi de şapte leghe. Prisosul iepei, curgând în şuvoaie spre vadul Vedei, atât de mult a umflat apele, încât toată hoarda de duşmani s-a înecat fără scăpare, afară de câţiva, care apucaseră să urce coasta dealului pe malul stâng al gârlei.

Ajungând în pădurea de la Vede, a întâlnit pe Eudemon, care venea să-i dea de veste, că mai rămăseseră câteva cete de vrăjmaşi sub zidurile castelului. Pentru a se încredinţa despre aceasta, Gargantua a strigat cât a putut:

— Care sunteţi acolo? Sunteţi ori nu sunteţi? Dacă sunteţi, luaţi-o din loc; dacă nu sunteţi, n-am ce să vă mai spun.

Un lefegiu, tunar din pedestrime, care se găsea pe metereze, a tras asupra lui o ghiulea, pocnindu-l în tâmpla dreaptă, fără să-i facă mai mult rău decât un sâmbure de prună.

— Ce v-a găsit? s-a răstit Gargantua. Zvârliţi în oameni cu sâmburi de struguri? O să plătiţi scump culesul ăsta!

Gargantua îşi închipuia că ghiuleaua fusese un bob dintr-un ciorchine. Ostaşii duşmani din castel, care prădau şi chefuiau, auzind larmă au alergat la tunuri pe creasta zidurilor, şi ochind asupra capului lui Gargantua, i-au trimis peste nouă mii douăzeci şi cinci de încărcături de tun şi de archebuze. Ploaia de plumbi şi de ghiulele era atât de deasă, încât Gargantua, crezând că sunt muşte, a strigat:

— Ponocrat […], m-au chiorât muştele! Dă-mi o ramură de salcie să le gonesc!

Ponocrat a încercat să-l lămurească, spunându-i că nu-s muşte, ci puştile care trag de pe zidurile cetăţii. Atunci Gargantua, strângând în mâna dreaptă tulpina de arin, a dărâmat turnurile şi meterezele de-a rândul, făcând praf şi pulbere pe toţi câţi se găseau acolo.

Pornind mai departe, au ajuns la podul morii şi au găsit tot vadul plin de leşurile pe care le adusese puhoiul apei. Se strânsese atâta grămadă de stârvuri, încât gâtuiseră cu totul albia râului. Oamenii stăteau pe loc şi se întrebau, cum o să treacă râul? Gimnast a spus cel dintâi:

— Dacă au putut să treacă diavolii, o să trec şi eu!

— Diavolii, a răspuns Eudemon, au trecut ducând cu ei şi sufletele lor blestemate.

— Sfinte Antoane! a spus Ponocrat. Trebuie să treacă flăcăul, fiindcă altă cale nu-i!

— Fireşte, fireşte, a spus Gimnast. Din două una: sau trec sau aici rămân!

A dat pinteni calului şi a trecut pe malul celălalt, fără ca fugarul să fi arătat cel mai mic semn de teamă. Gimnast (după pilda lui Elian) îl deprinsese să nu se sperie nici de arme, nici de leşuri; dar nu ucigând oameni, cum ucidea Diomed pe traci, şi nici ca Ulise, care după spusele lui Homer arunca pe duşmanii înfrânţi sub copitele cailor; ci ridicând o momâie în vârful unei căpiţe de fân şi învăţând calul să sară peste ea după grăunţe.

Ceilalţi trei îl urmară fără poticneală, afară de Eudemon, al cărui cal, păşind peste stârvul unui ţopârlan borţos înecat cu faţa în sus, intrase până la genunchi cu un picior în burta mortului şi nu mai putea să-l scoată. Acolo ar fi rămas, dacă Gargantua cu vârful parului, n-ar fi împins în apă ce mai rămăsese din maţele mârlanului, ajutând calul să-şi tragă piciorul afară. Şi, lucru nemaipomenit în toată hipologia, acel cal, călcând peste maţele înecatului, s-a vindecat ca prin minune de un os mort pe care îl avea la chişiţă.