Capitolul XXXVII.

Cum i-au căzut lui Gargantua ghiulelele din păr, pieptănându-se.

După ce au trecut fără necaz prin valea Vedei, au ajuns în curând la palatul lui Grandgousier, care îi aştepta cu nerăbdare. Au fost primiţi cu mare alai şi purtaţi pe braţe; de când e lumea-lume, nu se mai văzuse atâta voie bună între oameni! Un adaos din Supplementum supplementi Chronicorum [57] spune că Gargamela ar fi murit de bucurie (în ceea ce mă priveşte nu ştiu nimic, şi la drept vorbind nici nu-mi pasă.)

Ceea ce ştiu e că Gargantua, schimbându-şi hainele şi netezindu-şi părul cu pieptenele lui, lung de treizeci de prăjini şi tăiat dintr-un dinte de elefant, a adunat de pe jos vreo şapte grămezi de ghiulele, din cele ce-i rămăseseră în păr, pe când doborâse pădurea din Vede.

Văzându-le şi crezând că sunt păduchi, tatăl său, Grandgousier, i-a spus:

— Bine, fiule, venişi acasă cu şoimi din ăştia, crescuţi la şcoala din Mointagu? Puteai să nimereşti la altă gazdă!

Ponocrat a răspuns:

— Măria ta, cum ai putea să crezi, că l-aş fi lăsat în acea păducherniţă? Mai bine l-aş fi dat pe mâna răpănoşilor de la Sfântul Inocenţiu, cu toată nemaipomenita cruzime şi cu toată ticăloşia pe care am văzut-o la ei. Nici maurii şi nici tătarii nu se poartă mai neomeneşte cu robii lor; nici tâlharii în temniţă şi nici câinii din ograda ta n-o duc mai rău decât ţopârlanii oploşiţi în şcoala aceea! Dacă aş fi regele Parisului, ptiu, drace! aş da foc şandramalei şi aş arde de vii pe toţi dascălii, mari şi mici, care îngăduie să se săvârşească sub ochii lor acele sălbăticii.

Prinzând apoi în mână o ghiulea, i-a spus lui Grandgousier:

— Acestea sunt loviturile de tun, pe care duşmanii trădători le-au tras asupra fiului tău Gargantua, pe când se afla în marginea pădurii de la Vede. Dar ei au fost pedepsiţi cu vârf şi îndesat pentru îndrăzneala lor, căci au pierit cu toţii sub zidurile cetăţii dărâmate, precum altădată filistenii răpuşi de puterea lui Samson, sau necredincioşii zdrobiţi de turnul din Siloe, despre care aminteşte Luca Evanghelistul, în cartea a XIII-a.

Eu aş zice să nu întârziem a porni din nou asupra lor, acum când împrejurările ne sunt prielnice; fiindcă norocul numai o dată îţi iese în cale, iar dacă nu-i pui mâna în gât, în zadar alergi în urma lui, după ce ţi-a întors spatele.

— E foarte adevărat, a spus Grandgousier, dar aş dori ca seara aceasta s-o petrecem împreună şi să bem în cinstea întoarcerii voastre. Bine aţi venit sănătoşi!

S-au aşezat cu toţii la masă-întinsă, iar pentru acel ospăţ s-au fript şaisprezece boi, trei văcuţe, treizeci şi doi de viţei, şaizeci şi trei de iezi, nouăzeci şi cinci de miei, trei sute de purcei de lapte, două sute douăzeci şi două de potârnichi, şapte sute de becaţine, patru sute de claponi (de Laudunois şi Cornouailles) şase mii de pui (şi tot atâţi porumbei), şase sute de găinuşe, o mie patru sute de iepuri, trei sute trei dropii şi o mie şapte sute de alte orătănii puse la îngrăşat.

În privinţa soiurilor de vânat, au fost nevoiţi să se mulţumească cu ce s-a găsit: unsprezece mistreţi trimişi plocon de stareţul din Turpenay, optsprezece cerbi, căprioare şi capre negre (din partea cavalerului Grandmont), şapte sute douăzeci de fazani, cu care venise cavalerul Essarts, câteva zeci de perechi de porumbei sălbatici şi păsări de apă, ca lişiţe, gâşte, raţe, sitari, stârci, bâtlani, flamanzi, găini de India ş. a. m. d. (Fără să mai socotim câtime de aluaturi şi prologurile de ciorbe.)

Drept vorbind, mâncărurile au fost din belşug, potrivite cu tot meşteşugul cuvenit, de bucătarii lui Grandgousier, numiţii Frigepui, Bagănoală şi Zeamădulce. Despre ale băuturii au avut grijă chelarii: Janet, Michel şi Verenet.