A TREIA OARA INTRU 'IN POZITIE'

„Demascările” trecuseră pe locul întâi. Ceea ce pana la un moment păruse cazna gratuita, chinuire de dragul chinuirii, acuma se vadea a fi avut un rost psihologic. Chiar mai multe. Cel mai grav dintre aceste scopuri a fost desemnat anterior de domnul Aurel Obreja: împins de frica bătăii, sa ajungi a bate şi tu, adică sa te compromiţi pana la capătul zilelor, ca torţionar al propriilor tai colegi, al egalilor tai. Un altul era ca, slăbindu-ţi voinţa pana la limita, sa ajungi a nu mai pastra nici un secret dintre acelea ce ar fi putut conduce Securitatea, odată date în vileag, la a trece la noi arestări. Inca unul era ca, prin mărturisirea slăbiciunilor, inclinărilor, sa te pângăreşti singur, în auzul tuturor. Cu cat te lăsai surprins ca fiind mai imoral, cu atâta mai vrednic de stima, de crezământ, de ascultarea „reeducatorilor” deveneai. De aceea se şi ajungea ca victimele sa se autoinvinuiasca de infamii de neconceput. Dar să-l lăsăm pe martor însuşi sa depene povestea acelor prăbuşiri succesive, ca şi a rezistentei la ele, a agăţării aproape fara nădejde, cu unghiile, de marginea tăioasă a ultimelor cioburi de umanitate ramase verticale, din ceea ce a fost cândva o personalitate, poate, fara cusur.

Ajunsa în etapa „demascării”, victima era alternativ anchetata de către un „reeducat”, în alta celula, şi readusa în camera 99, „in poziţie”.

— Prima data m-a luat unul Gigi Popescu – se refera gazda mea la cel dintâi dintre „anchetatorii” sai, ales de Eugen Turcanu din echipa lui de bătăuşi. Era fiu de colonel, de la Timişoara, student în anul III sau IV, la Politehnica. şi începe sa ma ancheteze. Avea par din asta, un picior de prici, şi din când în când ma lovea cu ala: „Spune, ma, tu-ţi Dumnezeu' mă-ti!” La un moment dat, n-am mai putut şi când i-am smuls parul – ca eram numai eu cu el – şi când i-am spus: „Ma,. Tu-ţi Dumnezeu' mă-ti, tu, fiu de colonel, de chiabur, ce ai fost tu afara, ma bati pe mine, fiu de taran sărac, ma?! Tu te-ai 'reeducat', ma?! Tu joci teatru aicea! Acuma-ţi dau una cu asta şi te omor pe loc!” Speriat, asta – era, totuşi, singur acolo, nu mai avea bătăuşii cu el, zice: „Ei, lasa, ca te costa pe tine asta, n-avea tu grija!” Se duce şi-l cheama pe Livinschi. „Ce-i, mai Obreja?” – „Nu ma lasa sa declar ce stiu eu şi ce vreau eu sa declar, nu ce vrea dansul!” – „Bine – zice – lasă ca ţi-l schimb.”

Teoria luptei de clasa, pe care „reeducatorii” au impus-o victimelor lor, în acest caz s-a întors împotriva propriilor lor interese. Tânărul Aurel Obreja a învăţat măcar atâta lucru din marxism: ca el, provenind dintr-o familie de proletari agricoli („Eram cinci copii şi tata n-avea decât numai un iugăr de pământ. Nimica!”), era mult mai de preţ, confruntat cu doctrina, decât aceia născuţi într-o familie cat de cat înlesnita. Iar „reeducatorii”, oricât de cruzi ar fi fost, îşi aminteau, uneori, ca erau datori sa respecte, fie şi de dragul „învăţăturii” predate cu smulgerea cărnii, principiile de baza ale leninismului. Drept care, pana şi un monstru ca Livinschi i-a făcut dreptate.

— şi mi-l da pe unul Sindrilaru, care a fost executat.

Se refera la condamnarea la moarte a unora dintre „reeducatori”, ce urma sa fie pronunţată peste câţiva ani.

— Asta – mai al dracului. şi cu el am procedat la fel. In sfârşit, în primul rand le-am redat toată ancheta de la Ministerul de Interne. Pe urma, pentru ca asta voiau, am „făcut” depozite de armament pe acolo, prin munţi, pe la noi. Da' ce n-am făcut acolo! Am înşirat tot felul de branduri, de pusti-mitraliera, de mitraliere. In cele din urma, m-au mai lăsat. Insa seara, stand „in poziţie”, când intrau Turcanu, Livinschi, Martinus, cu toţi bătăuşii aia, înlemneam.

Spaima era cumplita. Este adevărat, trecuse perioada când fusese adăpat cu apa saturata de sare; când, nemaiaducandu-se apa potabila peste noapte, domnul Obreja, cum mi-a mărturisit, ar fi băut şi urina; a trecut perioada când, trăgând apa la veceu, s-a repezit la el şi a sorbit lichidul sărat dinăuntru (cititorul îşi aminteşte ca apa Gherlei este salcie). Trecuse acel chin, dar nu se ştia de n-avea sa revină, ori sa fi fost născocit altul, şi mai odios.

— Si, într-una din zile, am terminat cu acele „anchete”. Au făcut un dosar şi l-au prezentat ofiţerului politic. M-a chemat ofiţerul. Ma iau Livinschi şi cu Stoica, seful „reeducării” de la Targsor, şi ma duc la el. „Vezi, banditule, ce-i spui domnului locotenent!” Intenţionam sa spun ca tot ce declarasem nu era adevărat. Ca nu era adevărat – asta era realitatea. Intru tremurând, bătut, slăbit cum eram. „Sa trăiţi, domnule locotenent, sunt deţinutul.” – cutare, cutare, cutare, în sfârşit, formula lor. „Ei?” – „M-am hotărât sa declar tot ce n-am mărturisit din ce a rămas afara.” – „Ai văzut – zice – ca tot ai avut de declarat? Voi, bandiţii, i-aţi lăsat pe aia afara, sa ne atace pe noi.” Zic: „Domnule locotenent, as vrea sa va spun ceva.” – „Zi-i.” Se bucura ca mai divulg ceva de afara. Spun: „N-aş vrea sa meargă Securitatea sa caute ce am declarat eu şi sa nu găsească nimic, apoi sa ma cheme la Interne şi sa ma bata din nou. Din ce am dat eu, cu organizaţia şi cu armamentul de prin munţi de acolo, nu-i nimic adevărat” – zic. „De unde sa am eu armament în munţi?” – „. Tu-ţi dumnezeii mă-ti de bandit, vrei să-i scapi pe aia de afara?!” Când a sărit de acolo şi a început sa ma lovească. „Ieşi, bestie, şi în poziţie din nou!” Doamne, a doua oara sa te bage „in poziţie” era groaznic! Aia, afara, Livinschi şi cu ălalalt: „Banditule, n-ai vrut sa recunoşti?!” In pumni m-au dus din nou şi m-au pus iar „in poziţie”.

Cititorul a constatat relaţia indisolubila dintre „reeducatori” şi administraţia penitenciarului, ca şi aceea dintre administraţie şi anchetatorii de la Securitate. Trei verigi ale aceluiaşi lant. Ceea ce obţineau „reeducatorii” prin mijlocirea torturii ajungea la ofiţerul politic, iar acesta transmitea la centru. In cazuri ca cel al sculptorului Obreja, ofiţerul politic judeca şi decidea singur daca deţinutul trebuia chinuit în continuare.

Aceste observaţii vor fi necesare pentru a înţelege cele ce s-au petrecut mai târziu, cu prilejul procesului „reeducatorilor”.

— Au reînceput torturile. Îmi aplicau toate metodele lor. Gândeam: „Pana la urma, trebuie sa mă-mpac cu gândul ca ma omoară”. şi chiar mă-mpacasem cu moartea. Pe scurt, după alte două-trei săptămâni, Turcanu, din nou: „Acuma, să-ncepem demascarea”.

Ca şi cum caznele suportate ar fi constituit pregătirea pre-operatorie necesara oricărui pacient înainte de a-şi înfige chirurgul cuţitul în el.

— Habar n-aveam ce voia. Zic: „Asta mi-a fost 'demascarea', activitatea mea, sa le spun ce am făcut eu.” – „Obreja, treci acolo!” M-am dus în mijlocul camerei. Camera era plina. Aduseseră studenţii de la Piteşti, care spuseseră în „demascare” grozavii imposibile: ca au trăit cu mamele lor, ca au trăit cu surorile lor, ca au practicat homosexualitatea, ca au trăit cu capre. Doamne, ce am auzit acolo, mi-a stat mintea în loc! Nici nu-i ascultam. Zic: „Mint, ăştia.” şi în seara aia ma pune Turcanu în mijlocul camerei: „Să-ţi faci, banditule, demascarea tuturor tâlhăriilor tale!” Eu nu ştiam ce voia de la mine. Poate ca as fi spus orice. Ce mai conta, pe lângă ce se întâmplă acolo?! Încep eu, aşa şi asa, cum am intrat în organizaţia noastră, nu stiu ce. „. Tu-ţi Dumnezeu' mă-ti, pai tu-mi spui ce ai făcut împotriva regimului?! Să-ţi mărturiseşti ticăloşiile tale!” Domnule, aveam impresia ca se răsturnă camera cu mine. Zic: „Domnu' Turcanu, eu nu înţeleg ce trebuie sa spun – zic – eu n-am făcut nici o ticăloşie. Sunt fecior de taran, cu educaţia făcută de mama. Mama nici nu ştie carte. Tata are patru clase primare. Nu m-au învăţat decât sa fac bine în viaţa, sa fiu corect şi cinstit.” – „Sa spui ticăloşiile tale!” – „Domnule Turcanu, nu stiu ce sa spun!” – „. Tu-ţi Dumnezeu' mă-ti!” şi iar s-a repezit. Zic. „Daca se repede, ma bate iarăşi.” şi atunci unul dintre studenţi zice: „Domnule Turcanu, îmi permiteţi să-i pun o întrebare lui Obreja?”

În „cutia cu minuni” – am numit una dintre vitrinele din sufragerie – mai exista un medalion, cioplit tot la Gherla, din corn de bivol. E dreptunghiular, cat unghia degetului mare de la laba piciorului. Pe una dintre fete este înfăţişată o ipostaza a personajului ce apare pe ambele parti ale lucrării miniaturale. Copil, în iţari, umbla agăţat de mânecă maica-şi, a mâinii harnice care susţine furca. Fuiorul lânii e muls de degete îndemânatice, iuţi şi blânde şi curge-n fir subţire şi plăcut la atingere. Pustiul – ca puiul lângă cloşca – e numai ochi şi urechi. Intra în viaţa ascuns pe după fuste. Pe cealaltă, il regăsim după cincisprezece-douăzeci de ani. Il zărim de la spate, agăţat de gratii; soarbe nesăţios de dor sterp cerul ce fuge. In prim-plan, alti doi întemniţaţi şed. Veghează, în lanţuri, adunarea leşioasă a anilor peste capetele ce au început sa le încărunţească.

— Atunci, Turcanu le-a spus: „Puneţi-i întrebări. şi tu, banditule, sa răspunzi, ca, daca nu, aicea te omoram!” şi unul dintre studenţi zice: „Sa ne răspundă ce părere are despre generalul Coroama”. Când am auzit. „Indiferent daca mor în seara asta aici, nu pot vorbi de omul asta nimic rau! M-a ajutat; daca nu era el, eu nu eram nimic.” Cred ca şi Livinschi şi o parte dintre aceia de la Targsor se temeau. Ce-şi ziceau? „Daca scapă Obreja asta şi ieşim afara şi iese şi generalul, cine ştie ce ne face.” Ei se gândeau la răzbunări, la prostiile din capul lor. Erau din aceeaşi regiune cu generalul.

Mie alt gând îmi stârneşte întrebarea. Ea a venit tocmai când Turcanu, mai mânios parca decât oricând, se repezise asupra conlocutorului meu. Rostita, a distras atenţia aceluia. Trăsnetul n-a mai căzut asupra lui Aurel Obreja. Intenţia întrebării era să-l puna pe cel din mijlocul încăperii într-o dilema de nedezlegat ori să-l salveze de furia ce urma să-l doboare? Oricare ar fi adevărul, este lucru cert ca parca citim îndărătul impulsului respectivului student o a doua voinţă, tainica, a lui Dumnezeu, voinţa de a îndepărta pericolul imediat de deasupra creştetului sau.

Generalul Coroama, omul de omenie care-l întreţinuse la şcoală pe copilul şi tânărul membru al unei familii paupere, după cum s-a menţionat, se afla şi el arestat. Iar amintirile gazdei mele despre ofiţer nu constau numai în cate-i legau, în existenta sa de şcolar, ci şi în întâmplări mai recente. Izbutise sa schimbe câteva vorbe cu generalul, la Jilava.

Iată împrejurările. Se afla în aceeaşi camera cu generalul Zaharia, mana dreapta a Mareşalului Antonescu, omul care recunoştea cu mândrie ca, daca ar fi primit ordinul, executa fara ezitare tot tineretul Mişcării Legionare şi din rândurile simpatizanţilor ei.

Pentru mine, evenimentele care il legau pe Mareşal de Mişcare şi il opuneau ei raman „istorie antica”. In 1940, aveam patru ani şi nu se aşteaptă nimeni ca manualele şcolare comuniste sa ma fi ajutat prea mult sa ma lămuresc asupra epocii. Alta bibliografie, mai demna de încredere, nu s-a găsit sub regimul trecut. Adevărul este ca, aidoma tuturor concetăţenilor mei, am fost supus întreaga viaţa bombardamentului a doar doua baterii purtătoare de informaţii: aceea a propagandei oficiale – care nu cruţa nimic din Mişcare, etichetand-o în întregul ei drept criminala – şi aceea provenind din închisorile prin care am trecut – aducându-mi ştiri neîndoielnice conform cărora legionarii au fost romanii cei mai martirizaţi timp de o jumătate de secol. De altfel, ceea ce scriu – ca vreau sau nu vreau – vine ca o dovada suplimentara în sprijinul acestei idei. Aşadar, decizia generalului Zaharia ma zguduie. Cum poate un om accepta sa participe la o executare în masa, nediscriminatorie (conform vinelor personale)? E năucitor.

Generalul Zaharia a fost insa convins treptat, prin coabitare forţată cu cei câţiva reprezentanţi ai noii generaţii, care nici ei nu ştiau prea bine pe ce lume se aflau, ca băieţii din camera sa aveau sufletul curat, fara răutate, ca erau oameni de caracter, de încredere, deosebiţi de mai-varstnicii lor. I-a simpatizat, ba a ajuns chiar să-şi reformuleze opiniile. Ascultându-l pe domnul Obreja, ma întreb ce ar fi fost în sufletul acelui militar daca aceasta revelaţie ar fi venit după împuşcarea câtorva zeci de mii de romani? Şi-ar fi putut el linişti conştiinţa vreodată?

Mai ales după ce a aflat ca gazda mea il cunoştea pe „Nea Mitica”, după cum ii spunea el generalului Coroama, amiciţia sa nu mai avu reţinere. „Ştii că-i aicea, în Jilava?” – i-a dat de ştire. „Trebuie sa treacă prin curte spre infirmerie.”

— Era bolnav, generalul Coroama, îmi explica cel care-mi istoriseşte. Generalul Zaharia zice: „Hai sa stam la fereastra”. Ne urcam acolo; geamuri nu erau; numai gratiile. Apare cineva. „Uite, asta e Coroama!” M-am uitat la acela: aaalb, slaaab. Il strig. „Domnule general!” Se uita generalul spre mine: „Si tu eşti aicea, ma?!” – „D-apoi, unde credeţi ca pot fi?!” – „Vezi sa nu faci prostii prin închisoare.” – „Fiţi sigur c-o sa fiu la înălţimea dumneavoastră”. Asta a fost tot.

Amfitrionul meu îşi reînnoadă vorba de relatarea momentului „demascării”.

— şi zic: „Domnu' Turcanu, nu pot grai ceva rau de acest general. In primul rand, eu eram elev sărac, iar el era general; ma rog, avea societatea lui. Nu-mi puteam permite să-l întreb anumite lucruri. Eu doar un singur lucru stiu: ca generalul Coroama a intrat în conflict cu Antonescu pentru ca n-a vrut sa duca războiul dincolo de Nistru. Generalul Coroama i-a spus lui Antonescu: 'Pamantul nostru e pana la Nistru! De acolo, găsim o alta modalitate sa trimitem trupe. Dar nu toată armata romana sa lupte dincolo de Nistru'„. Probabil ca asta m-a salvat atunci. „Ce ai văzut în familia generalului Coroama?” – zice. Zic: „Domnule Turcanu, generalul Coroama e un om sărac. A avut un lot de pământ din războiul celalalt, pe care i l-au luat comuniştii. şi trăia dintr-o amarata de pensie din care-mi dădea şi mie trei sute, după prima stabilizare, sa pot sa vin sa învăţ la Bucureşti”. – „Dar asa, chefuri pe-acolo?” – „Domnule Turcanu, o fi făcut generalul chefuri. Dar nu când eram eu. Nu veneam la el decât de doua ori pe an, în vacanta: când soseam din Bucureşti şi când plecam la Bucureşti. Atâta. Iar eu la el în casa n-am văzut aşa ceva, nici n-a discutat sa aud eu de asta. Iar în familia mea de ţărani, nici nu ştiau sa discute cele ce am auzit eu ca se povestesc pe aici. N-am auzit de aşa ceva pana acum. Am fost sărac. Eram la Liceul Industrial, ocupat de dimineaţă pana după-masă; în clasa a VI-a, m-am înscris şi la Belle-Arte. Am lucrat cu un mare artist. La douăsprezece noaptea, ma duceam acasă. aşa ca eu n-am făcut lucruri dintr-astea pe care vreţi sa vi le spun dumneavoastră: ca am trăit cu sora mea, cu mama sau mai stiu eu cate am auzit aicea, cu animale şi aşa mai departe.” – „Din nou în poziţie!”

— A cata oara?

— A treia oara intru „in poziţie”. Doamne.! Dar oarecumva mai îndulcită, aceasta „poziţie”. Totuşi, la masa mâncăm într-un picior; iara să-mi dau drumul peste gamela, acolo. Care cum voia sa se „reabiliteze” venea sa ma bata: ca am mişcat; ca n-am stat „in poziţie” – aveau dreptul la viaţa şi la moarte asupra mea. Si, pana la urma, se termina şi aceasta „demascare”. Probabil ca au primit nişte dispoziţii şi ne-au luat de aicea, ratând şi aceasta ultima ocazie să-mi facă „demascarea”, şi m-au trecut în randul „fosilelor”, adică oameni care nu se mai puteau recupera – după ei. Simţeam după felul cum băteau: nu mai băteau ca înainte, se purtau mai frumos cu noi. Si, într-una din zile, se desfiinţează camera 99.