„BATEŢI-MĂ PE MINE IN LOCUL LUI!”

Gazda mea îşi trage sufletul. După o scurta pauza, reia naraţiunea tot mai greu de urmărit din pricina conţinutului incredibil:

— Aduc lângă locul unde stăteam eu „in poziţie” un cetăţean, Moş Piticaru, de pe Valea Bistriţei. Un taran, unul foarte inteligent. Ii ziceam şi noi asa, „moş”; adevărul este ca avea vreo patruzeci de ani. Abia mergea, săracul. Venea torturat din alta camera. Arata ca şi noi la mâini şi la picioare: cu degetele umflate de cleştii aia, bătut peste tot, vânat. La numărătoare ne ascundeau, ne băgau sub paturi, sa nu ne vadă caraliii. „No, cu ăştia ce-i?” – întrebau. „Ăştia-s bolnavi, suferă” – le răspundeau râzând. Moş Piticaru, când a văzut ca eram tineri, spune: „Mai băieţi.” Dar n-aveai voie sa vorbeşti. Doamne, era moarte de om daca te prindeau ca ai vorbit! Insa mai scăpăm cate o vorba uneori, când începeau bătăile; seara, mai puteai s-o faci cu cel de-alături, dar fara sa deschizi gura, aproape fara sa dai din buze, sa nu cumva sa te vadă vreunul. şi Moş Piticaru: „Mai băieţi, inventaţi, ma, morţi; treceţi morţii, ma, ca sunteţi tineri şi va omoară ăştia. Eu sunt bătrân, ma, şi am dat toată comuna mea. Am băgat-o în organizaţie şi le-am dat-o: pe toţi morţii comunei.” şi săracul Moş Piticaru a dat într-adevăr toţi câţi muriseră în comuna, insa n-a făcut-o în ordine, dintr-o margine a comunei şi până-n cealaltă. A organizat fel de fel de echipe, în cazul ca s-ar fi retras rusii, sa facă ele nu stiu ce. Dar asta, cum şi-a adus el aminte. Tot asa, nu l-au lăsat sa doarmă câteva nopţi si, într-una, vin şi-l trezesc: „Piticaru, banditule, scoală repede. Spune cum i-ai organizat!” şi n-a mai ştiut. şi l-au adus în situaţia în care era acuma, bătut în fiecare zi, şi el ca şi noi.

Era un uriaş Moş Piticaru.

— Auzindu-l, m-am gândit şi eu: „Daca la Ministerul de Interne am inventat numele alea, stai ca am morţi şi eu la mine-n sat. Ii dau pe care mi i-oi aduce aminte”. Insa i-am luat în ordine. Ma putea trezi şi noaptea să-mi ceara să-i repet: le ştiam ordinea. aşa ca am făcut şi eu nişte organizaţii, prin satul meu, cu morţi. Mai ales ca aveam vreo zece flăcăi pieriţi pe front şi unii luaţi de unguri şi împuşcaţi. Apoi ceilalţi pe care mi i-am adus aminte, de prin cimitir, bătrâni, tineri, copii – nu mai avea importanta. şi m-am pornit sa „organizez” şi sa declar. Mai încercăm şi eu sa mai scap cate unul, sa nu priceapă ca.

Anchetele, sub comunişti, începând cu demascările publice din şedinţele de partid, trecând prin acelea propriu-zise, realizate de profesioniştii torturii, în condiţiile special destinate acestui scop, în diversele sedii ale suferinţei, şi culminând cu acestea din timpul „reeducărilor”, s-au însumat la nivelul întregului popor. Înţeleg prin aceasta ca unii provocau ancheta prin denunţuri mai mult sau mai putin adevărate, alţii o efectuau, ceilalţi o suportau, iar majoritatea trăia astfel încât sa se ferească de ea. Era comunista s-a desfăşurat sub puterea – ca a unei influente zodiacale – a anchetei.

Fiecare dintre membrii categoriilor menţionate a fost dator, într-un fel sau altul, sa pactizeze cu Minciuna. Turnătorii minţeau pentru a-şi dovedi eficienta şi – în termenii lor – vigilenta de clasa. Anchetaţii minţeau fie pentru a se apăra sau a-şi pazi rudele şi prietenii, fie pentru a scăpa de obsesia chinului – nu rareori încărcându-şi rudele şi prietenii cu vini imaginare sau preschimbându-se la randul lor în delatori. Masa romanilor mintea pentru a fi socotita obedienta, deci nepericuloasa.

O atare experienta – şi ea nu se mărgineşte la romani, ci se extinde în întreaga Europa răsăriteana, în Europa şi în Asia sovietice, în China, Coreea, Vietnam, Birmania, Cambodgia, Cuba şi în unele tari din Africa – a crescut la nişte dimensiuni monstruoase, taman când roadele învăţăturilor lui Hristos s-ar fi cuvenit sa se simtă activând în rândurile omenirii – mai presus de toate, respectul pentru Adevăr şi Iubirea dintre semeni.

De buna seama ca şcolile de spionaj ale lumii găzduiesc cursuri dedicate celor mai sigure şi ingenioase cai de folosire a armei Minciunii. Minciuna nu mai este o Arta, cum se sulemenea ea pentru spiritele unora dintre scriitorii rafinaţi ai trecutului. Ea nu mai este Vrăjmaşul, cum le apărea Sfinţilor Părinţi. Pentru toate categoriile sociale menţionate mai sus, Minciuna a devenit unicul mod de supravieţuire. Pentru toţi oamenii, indiferent de situaţia lor în raport de Ancheta. Dar niciunul din aceasta mulţime nu a beneficiat de o iniţiere sistematica în Minciuna, niciunul nu a trecut printr-o şcolarizare necesara, excepţie făcând anchetatorii, provocatorii si, din nou, spionii. Ceilalţi – victimele de fapt şi victimele plauzibile – nu se sprijineau decât pe intuirea naturala a modului de folosire a Minciunii. şi nu le rămânea decât sa perfecţioneze aceasta intuire, pe măsură ce Ancheta le provoca spaime noi şi mai acute.

Cazul domnului Aurel Obreja pilduieşte nici ca se poate mai limpede aceasta poziţie a autodidactului într-ale Minciunii.

Cititorul îşi aminteşte ca, în cadrul primei sale anchetări, la Ministerul de Interne, a inventat nume false, întemeindu-se pe adevărul ca dumnealui personal adoptase un nume conspirativ. Pentru a nu se da de gol, şi le înscrisese cu peniţa pe unghii, sa le poată învăţa pe de rost.

Acum, în noua ancheta – aceasta cu adevărat barbara – de la Gherla, fie ca a uitat vechea sa metoda a minciunii folosite în vederea evitării caznelor suplimentare, fie ca nu-i acorda suficienta încredere, traumatizat de socul sălbăticiei dezlănţuite. Sugestia altcuiva il decide sa adopte o minciuna de un tip înrudit cu cea dintâi. Ceea ce a reţinut ca valabil în prima experimentare a minciunii a fost ca ea se cuvenea astfel ticluita, încât să-ţi vina în minte la orice ceas, sa poţi recurge la ea, neschimbata, de cate ori era nevoie; o tehnica la care mintea inventiva a lui Moş Piticaru nu izbutise sa ajungă. Aurel Obreja a făcut un efort de adaptare a tehnicii iniţiale la condiţiile impuse de noua varianta propusa de închipuire. Prima oara, împărţise numele imaginare pe grupe corespunzând liceelor Capitalei. De data aceasta, se vedea pus în situaţia de a folosi numele decedaţilor din satul natal. A găsit soluţia ordonării lor conform poziţiei geografice în localitate a fostelor domicilii. Minciuna nu mai este o Arta, cum spuneam, ci o Tehnica. Aceasta constituie una dintre „descoperirile epocale ale marxism-leninismului”!

— Dar şi ceilalţi aflaţi „in poziţie” erau bătuţi groaznic. Era unul, Moş Bal, din Ardeal. L-am întrebat, când nu ne observau: „Pentru ce eşti aici?” – „Aur” – zice. „Mai bine mor decât sa le dau lor aurul.” Şi-l băteau. Şi-l chinuiau. „Scoate, banditule, aurul! Spune unde l-ai ascuns!” – „Nu am! Nu am! Nu am!” Ca, pe urma, după ce s-a terminat „reeducarea”, să-mi spună – ca unii dintre noi am avut încredere în ceilalţi; cu unii, ulterior, ne-am întâlnit în fabrica şi ştiam fiecare pe unde trecuserăm şi cum am rezistat – va sa zică, mi-a spus ca a avut aurul, dar: „Mai bine mor aici, decât sa dau comuniştilor aurul!” Cred c-a scăpat bătrânul.

Sa suporţi atâta tortura, în calitate de deţinut politic, pentru a deţine aur! Mintea refuza sa mai facă efortul de a înţelege, atâta de absurd devenea universul.

Sunt ameţit de torentul de informaţii ce se revărsa asupra mea, ma sufoca, ma anihilează. Voiesc sa aflu cat mai multe amănunte despre acele preschimbări îndelung chibzuite ale oamenilor în fiare si, în acelaşi timp, as dori sa se curme odată invazia aceasta de înjosiri ale celei mai nobile fapturi create pe pământ de Dumnezeu, înjosiri concepute de ea însăşi împotriva ei însăşi. „Reeducările” constituie cea mai scârnava oglinda în care şi-a văzut vreodată chipul omenirea. A privit în ea şi şi-a zărit figura inteligenta, culta, rafinata, cumpănită, sub trăsăturile bestiale ale ucigaşilor. A privit în ea şi s-a regăsit sub schimonosirea durerii şi a disperării. Vreau ca cititorul sa afle cat mai multe în privinţa iadului pe lângă care a păşit în viaţa, inconştient, pe care nu-i vine să-l creadă posibil nici acum. Tânjesc sa fi fost îndatorat a-i pune sub ochi astfel de orori.

Dintre atâţia anonimi care îmi defilează „in manej” înaintea privirilor, rareori cate unul prinde contur adevărat şi poate fi identificat cu un nume. Ma agat de lumina lăsată în urma-i de acel taran înţelept menţionat în paginile trecute de către domnul Aurel Obreja.

— Moş Piticaru a bătut alti deţinuţi?

Răspunsul nici n-aşteaptă sa rostesc pana la capăt cuvintele; interlocutorul meu se repede la mine:

— Nuuu! Moş Piticaru e un erou. Dar nu numai el. A fost Moş Rusu, săracul. Era un taran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Mot, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil il cunoştea, ca stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Si, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roata, când il chinuiau.

Sunt cutremurat de conştiinţă de a fi primul scriitor roman căruia ii este dat sa dezvăluie faptul ca au trecut şi ţărani prin „reeducări”. Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.

— La un moment dat, bătăuşii ii zic lui Moş Rusu: „Nu vrei, bandituile, sa declari nimica, ha?!” – „N-am ce declara, domnu' Livinschi şi domnu' Martinus.” Si, într-o după-amiază, după ce se da stingerea, „in poziţie” toţi, vine Turcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo saptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasa de liceu. Frumooos. Cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Turcanu: „Domnule Turcanu, va rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Ca băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!” şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi sa nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. „Moş Rusu, hai, bate-l!” – „Cum să-mi bat băiatul?!” şi l-au pus şi pe băiat: „Bate-l, ca uite, din cauza lui ai ajuns aicea!” – „Sa dau eu în tatăl meu?” – zice. şi n-a vrut nici copilul sa dea.

Tot ce reprezenta natura, educaţia, cultura, civilizaţia era urat de haita stârnită de Securitate.

— şi mai era unul, Dumitrescu. Un bătrân de vreo şaptezeci şi unu-doi de ani, un taran de prin Moldova. L-au adus şi pe băiatul lui acolo. „Dă-n băiatul tau, ca nu te-a ascultat!” Adică, tatăl de şaptezeci şi unu-saptezeci şi doi de ani să-şi bata copilul închis şi calcat în picioare de ei la „demascări”. „D-apoi cum să-mi bat eu fisiorul mnieu – zice – când eu l-am crescut?!” Zice: „Cum să-l bat eu acuma?!” – „Da-i atunci tu lui taică-tău, ca din cauza lui eşti aicea!” – şi-i zice fiului exact ca şi în cazul lui Moş Rusu. şi Luca, desi era schingiuit şi bătut, le-a spus: „Cum?! Să-l lovesc eu pe tatăl meu?! La vârsta lui?! Nu pot sa fac lucrul asta.” şi a refuzat.

De ani şi ani de zile încerc aproape permanent sa înţeleg ce gânduri, ce simţăminte întreţineau înverşunarea „reeducatorilor”, din ce-şi hrăneau aceştia puterea de a acţiona împotriva datelor fireşti înscrise în conştiinţa fiecărui tânăr născut din femeie.

Iniţial, disperarea de a-şi fi pierdut libertatea şi şansele de viitor, în cazul unor inşi nimeriţi în temniţă politica dintr-o întâmplare de care poate nici nu erau vinovaţi, i-a îndemnat lesne să-şi plece urechea la făgăduinţele Securităţii ca vor fi eliberaţi înainte de termen, daca vor face jocul acesteia. Cu atât mai mult, cu cat ea însăşi, nu este imposibil, le-a încurajat ideea ca se aflau în mâinile ei ca musca-n lapte, căzuţi dintr-o greşeală, şi ca şi ea regreta situaţia lor şi intenţiona să-i ajute daca, bineînţeles, se arătau şi ei cooperanţi. Li s-a mai explicat ca eliberarea lor imediata nu mai stătea în puterile ei. Trecuseră prin fata unei instante judecătoreşti, fuseseră acuzaţi de procuratura, exista o condamnare neîndoielnică împotriva lor. Ar mai fi fost o soluţie, totuşi. Sa ajute organele de represiune în „reeducarea” neîntârziată a tineretului „cu adevărat” duşmănos, care provoca în continuu „dreptatea sociala”. De îndată ce se obţinea adeziunea entuziasta a acestuia fata de noua ordine, el ar fi fost eliberat în grup şi reintegrat în societate pentru binele tuturor. Nu numai ca nimeni n-ar mai fi avut nimic cu el, ci i s-ar fi redeschis porţile învăţământului şi i s-ar fi oferit cele mai frumoase perspective. Construiesc aceste presupuneri întemeindu-mă pe relatarea discuţiei cu generalul Nicolski, de la începutul paginilor de fata.

După acceptarea acestei colaborări, urma instructajul. Era flatant pentru nişte indivizi nenorociţi sa constate ca erau luaţi părtaşi ai unor secrete, ca li se acorda „încredere”, ca vedeau cu ochii lor cum li se plămădea un viitor de cadre ale Securităţii. Flatarea le alăpta entuziasmul, le întări hotărârea, le argumenta convingerea; ii transforma în comunişti, daca nu erau dinainte, cum stăteau lucrurile cu Eugen Turcanu.

Urma sa descopere ca multe dintre faptele lor le contraziceau sentimentele. Frica de a nu se da în vileag în fata tovarăşilor schingiuitori, care i-ar fi putut socoti vrednici de a fi ei înşişi „reeducaţi” cu aceleaşi metode (ceea ce s-a şi petrecut cu Sura Bogdanovici, care a sfârşit strangulat de mâinile lui Turcanu, ori cu Nuti Pătrăşcanu), aceasta temere le-a înzecit violenta. Insa frământările conştiinţei nu se potoleau prin atâta.

O noua treapta ar fi putut fi urcata: să-şi dovedească a nu fi singulari în măcelărirea semenilor; să-şi dovedească asemănarea cu toţi tinerii din fata lor. Din setea de a nu fi niciodată acuzaţi, i-au împins pe toţi să-şi mânjească mâinile cu sânge.

Ecouri aproape pierite ale conştiinţei de altădată tot nu le dădeau pace. Trebuia anihilat orice simbol care le amintea ce reprezenta omenia încălcată de ei. Mai mult decât atât. Determinându-şi victimele sa fărâme „idolii” educaţiei primite de întreagă generaţie şi pe aceia întipăriţi în suflet din naştere, ele deveneau mai scârnave decât schingiuitorii înşişi şi cu atât mai mult îşi meritau soarta, ba chiar una mai rea. Caci, în definitiv, nimeni nu l-a auzit nici pe Turcanu, nici pe Livinschi, nici pe Popa Tanu, nici pe Martinus, nici pe altul din „comitet”, spurcând imaginea propriei mame, a tatălui, a surorilor, făcând auzite povesti despre coituri imaginare cu toate aceste rude de sânge; nimeni nu i-a văzut „împărtăşindu-se” cu fecale şi urina şi făcându-şi semnul Crucii; nimeni nu i-a auzit cântând podobii bisericeşti în timp ce dădeau spectacolul onaniei în public; nimeni nu i-a văzut bătuţi pana li se eliberau sfincterele, nici lingându-şi izmenele murdărite; ca sa ajungem de unde am plecat, nimeni nu i-a văzut bătându-şi tatii. Dar, daca ei izbuteau să-şi oblige victimele sa făptuiască toate aceste lucruri pe care ei nu le făptuiau, derivau concluzia aparent logica: avem de-a face cu nişte animale mult inferioare noua, ba inca ne purtam mult prea frumos cu aceşti degeneraţi! Deveneau un fel de purificatori ai societăţii, mesagerii unui ecarisaj universal.

Astfel, nu numai ca existenta le era din nou suportabila, dar aveau şi cu ce se mândri.

Referindu-se la ţăranii citaţi şi la fiii lor, domnul Obreja exclama:

— aşa ca au fost pe acolo Oameni! Eroi! Cred ca ar fi murit mai curând decât sa ridice mana asupra altcuiva!

Putinele mele cunoştinţe în privinţa mucenicilor din primele veacuri ale creştinismului nu-mi aduc în minte cazuri similare, când martirii sa fi fost obligaţi să-şi tortureze fraţii de credinţă.

— De exemplu, cred ca pentru prima data l-am văzut pe Turcanu ca a bătut în stilul asta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe unul Leseanu Aurel. Era student la Teologie – la Sibiu, mi se pare. Un băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. „Vino-ncoace, banditule! Dumnezeu' mă-ti, în noaptea asta te omoram!” Domnule, eram îngroziţi toţi. Stăteam „in poziţie” şi aşteptam ce se întâmplă. Trebuia sa te uiţi la vârful picioarelor sau în bec. Dar ne uitam asa, pe sub gene, ca ei erau ocupaţi acolo. Cred ca şi pe bătăuşi – pe unii dintre ei – ii îngrozea. L-a luat pe acest student – desi era sosit de la Piteşti, ca şi de acolo au venit o serie de băieţi buni, care au fost torturaţi, schingiuiţi, dar n-au bătut, au spus tot ce vrei, tot ce nu vrei, dar n-au vrut sa bata, n-au putut! şi l-au luat pe acest tânăr şi l-au crucificat pe jos; l-au întins pe duşumea. şi unul s-a aşezat pe un picior; altul pe un alt picior; unul pe o mana; şi altul pe o alta mana. şi unul il ţinea de cap, sa stea capul jos, pe ciment. S-a apropiat Turcanu: „Ei, lasa, ca-n noaptea asta te aranjam, te facem om”. şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. şi aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leseanu nici nu putea sa răcnească. Nu stiu ce se petrecea, ca nu putea scoate nici un strigat. In orice caz, să-şi dea duhul acolo. „Declara, ma!” Si, din când în când, ii mai punea călcâiul pe gat, aici, pe beregata. şi nu mai putea bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: „Ridică-te,. Tu-ţi Dumnezeu' mă-tii, lasa, ca te-nvatam noi minte. Daca ai scăpat la Piteşti, aicea mori”. şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Turcanu! Totuşi, a scăpat băiatul tot aşa ca şi noi, pentru ca s-a terminat cu demascările. Altfel cred ca nu mai scăpăm niciunul.

Pentru a ma face sa înţeleg cat era de greu ceea ce suportau aceşti oameni aleşi, cei care nu acceptau să-şi murdărească sufletul lovindu-şi colegii de detenţie, gazda îmi atrage atenţia:

— Trebuie sa va spun ceva foarte important. Cu cat rezistai mai mult, cu atât aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar daca am fost bătuţi în halul acela de sălbăticie, am fost atât de chinuiţi şi pentru ca am rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu. Veneau cu o ura.! Nu ştiau cum sa te mai tortureze ca sa treci şi tu sa bati la randul tau. Daca o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? „Si asta-i compromis!” Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat o palma nimănui. Nici măcar să-njuram pe cineva n-am făcut-o. Daca am destule păcate, ca orice om, am aceasta satisfacţie; acest păcat nu-l am. Si, pe undeva, sunt mândru de acest lucru – şi de camarazii mei. Va spun, totuşi – o repet mereu: am scăpat fara sa batem şi noi, datorita faptului ca s-au terminat „reeducările”! Găseau ei o metoda. Dar eu am căutat sa rezist chiar şi atunci când îmi dădeam seama ca nu mai puteam rezista. Rezistenta însemna: sa nu ma simtă cu vreo slăbiciune în tortura. Ca, daca te torturau întruna, intro zi nu mai puteai. Puneai şi tu mana pe ciomag sau pe altceva, ori te duceai sa pălmuieşti! Iti ieşeai din minţi, nu mai erai normal. V-am mai spus-o, nu mai era niciunul normal acolo. De aia nici nu mai aveau forţă. Săreau din „poziţie” şi începeau sa bata şi ei.

Exemplele lui Moş Piticaru, Moş Bal, Moş Rusu cu fiul sau, Moş Dumitrescu şi feciorul sau Luca au însemnătatea lor istorica, deoarece cărţile publicate pana acum asupra „reeducărilor” şi citate la începutul acestei suite de informaţii lăsa impresia ca „reeducările” au fost născocite pentru distrugerea exclusiva a tineretului universitar şi şcolar, cu osebire de înclinaţie legionara – ceea ce s-a şi petrecut de altfel, cu preponderenta la Piteşti. „Reeducarea” de la Gherla, insa, a extins experimentul la toate paturile sociale, la toate culorile politice şi la toate culpele insumabile duşmăniei fata de comunism, cum ar fi aceea a lui Moş Bal: deţinerea de aur. Aceasta afirmaţie nu apare pentru întâia oara în textul meu, insa povestirea domnului Obreja o concretizează şi-i conferă vitalitatea cazurilor văzute, astfel redându-i forţa parţial umbrita de către cercetătorii anteriori.