„VOI NU ŞTIŢI CE SE-NTÂMPLĂ ACOLO SUS!”

— In felul asta, într-una din zile suntem scoşi de la 99; se desfiinţează camera 99. Sigur ca eu cu colegii mei, în care aveam încredere deplina, am început sa vorbim intre noi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceilalţi, studenţi care trecuseră prin Piteşti şi chiar dintre elevii care trecuseră prin „reeducări”, foarte putini şi-au putut reveni, sa se rupă de ceea ce trăiseră. şi ne-au dus într-o camera, cu Teja Constantin, cu un student de la Belle-Arte şi alţii. Aici erau vreo treizeci-patruzeci. Printre şefii de acolo se afla mana dreapta a lui Turcanu – Martinus, un student la Drept, ciangau, de o ferocitate similara cu a lui Turcanu. Ori ca a avut o sensibilitate pentru mine, ori datorita relaţiei mele cu generalul Coroama – de care, poate, se temea – sau ca eram de „origine sănătoasă” şi cunoşteam meseria tâmplăriei, sculptura, desen, a vrut sa ma scoată, pentru ca avea nevoie de mine în fabrica.

Nu-mi vine sa cred ca „reeducările” s-au încheiat cu adevărat. Pentru a traduce mai corect ceea ce simt: mi se pare greu de crezut că-i poate fi dat unui om sa asiste la prăbuşirea unui sistem datorita căruia este ameninţat cu moartea iminenta. Îmi vine peste mana sa mai accept, după atâta amar de viaţa, ca a pastra nădejdea pana la capăt poate fi răsplătit şi cu împlinirea ei. Nu mi-e uşor sa cred – desi aceasta este unica speranţa cu care trăiesc – ca Raul poate fi învins de forţă nevăzută a Binelui. Iar, transpunându-se în fapturile atât de terfelite şi de sfâşiate ale „reeducaţilor”, s-ar spune ca niciunul dintre aceştia nu era omeneşte posibil sa bănuiască faptul ca iadul lor urma sa ia sfârşit.

Doua zicale îşi dovedesc cu acest prilej inepuizabila lor tărie în confruntarea cu bâjbâielile mintii individuale. Toate au un capăt – afirma cu simplitate una dintre ele. Iar a doua: Sa nu-i dea Dumnezeu omului cate poate duce.

Cei scoşi de la 99, coborând scările Gherlei, de fapt urcau la un nivel superior al Hadesului – nici vorba sa fi ieşit din acesta.

— Ne aduceau în acea camera nasturi şi lucram la ei: le luam gradul şi-i sortam; nasturi din corn de bivol, din oase, copite şi aşa mai departe.

Tânărul Obreja se năpusti asupra muncii cu toată vlaga sufletului sau dornic de schimbare, de o preocupare ce să-l absoarbă. Era activ, diligent; toate le făcea bine. Atrase imediat atenţia asupra rezultatelor sale de calitate şi a repeziciunii cu care lucra. Îndemânarea lui dădea roade. Nu exista munca depusa cu rost, care sa nu-şi obţină roadele mai devreme sau mai târziu, răsplata meritata. El şi cu Maxim Virgil – care era arestat din 1942 – fura scoşi la atelier.

— Aici, în camera noua, nu se mai batea. Intuiam bine ca se întâmplase ceva. Se ducea numai munca de lămurire şi se făceau „turnătorii”. Maxim Virgil îmi spune: „Aurele, hai să-ncercăm şi noi ceva, sa le arătăm ca nu mai avem încredere unul în celalalt”. Ca în asta consta marele secret pe care-l voiau obţine: sa nu mai ai încredere în camaradul sau în colegul tau. „Du-te şi spune-i lui Martinus ca m-ai auzit vorbind cu Pascu – ala arestat din '41 – despre o fata şi ca atunci când te-ai apropiat, noi am tăcut.” – „Hai, ca ma duc.” Ridicai mâna-n sus: „Domnu' Martinus, am sa va spun ceva.” – „Ce e, ma?” Repet: „As avea ceva de spus.” – „Vino-ncoa'!” Vă-nchipuiţi ce succes era pentru ei ca am început sa ne turnam noi intre noi!

Vorbitorul scade tonul. Nu e acela confidenţial; este egal cu al ploii mărunte şi iuţi de afara; insinuant, tăios, acoperind orice zgomot tocmai prin abia audibil; e susurul infect al parei. Domnul Obreja se imita pe sine însuşi, cel ce juca teatru atunci:

— Domnu' Martinus, astăzi, când lucram, i-am surprins pe Maxim şi cu Pascu: discutau despre o fata – Maria sau Mariana sau aşa ceva.„ – „Si ce discutau?„ – se repede cu vigilenta vocea celuilalt, gata sa apere temeliile Statului comunist ce risca sa se prăbuşească datorita acelui „complot„. „Pai, n-am auzit, pentru ca-n momentul când m-am apropiat mai mult, să-i ascult, n-au mai discutat.„ – „Bun. Bine, bine, bine, du-te.„ Ce şi-a zis? „Gata, gata, e de-al nostru. Nu mai au încredere unii-ntr-altii. S-a grăbit să-i toarne, ca sa nu-l toarne ei pe el ca i-a auzit şi n-a raportat.„ Pe urma, Maxim se duce la el şi zice: „Uite, domnu' Martinus, eu am discutat astăzi cu Pascu, sa vad ce o sa facă Obreja, daca vine sa va informeze asupra a ce a auzit sau nu vine. Am vorbit despre o fata pe care am iubit-o noi în tinereţe„. „Buuun: s-a terminat coeziunea sufleteasca dintre ei; cu tot 'misticismul' lui Maxim.” – ca era cunoscut ca unul dintre cei mai credincioşi din închisoarea de la Targsor.

Pentru cititor, ca şi pentru mine, cele de mai sus par de o stupiditate ce nu merita consemnarea; şi avem perfecta dreptate. Insa lucrurile nu trebuie judecate-n pripa. Adevărul este ca incidentul, cu cat apare mai nesemnificativ, cu atâta este mai important. Sa vedem de ce. Pentru aceasta, o scurta recapitulare este necesara.

Cu ajutorul torturilor, deţinuţii care izbutiseră sa se impună colegilor lor de detenţie prin fermitatea caracterului, cinstea, consecventa fata de crezul lor, trăirea dragostei creştine de semen, voinţa, siguranţă pe ei înşişi, încrederea în viitor şi toate celelalte calităţi caracterizând personalităţile impunătoare, au fost pusi în situaţia de a vieţui mai prejos decât dobitoacele. Au fost forţaţi sa mănânce fecale, sa bea urina, sa se hrănească în poziţii umilitoare pentru corpul uman, să-şi vădească omenia în nevolnicia ei – adică slăbiciunea muşchilor, a nervilor, a stomacului, a cugetării, prin limitele voinţei şi demnităţii. Astfel, „reeducatorii” au demonstrat ca nu exista om suficient de oţelit să-i înfrunte. Ca cei admiraţi nu numai ca erau nişte biete fiinţe ca toate celelalte, ci mult mai prejos chiar şi de animale.

Proba, insa, nu-i satisfăcea. Ştiau ca ea era atacabila taman datorita intervenţiei caznelor necesare pentru obţinerea ei, acestea putând fi considerate – cum şi stăteau lucrurile în realitate – drept unic motor al degradării. Aşadar, aveau nevoie de o noua dovada a ignominiei pe care intenţionau s-o atribuie victimelor lor. Ea consta în denunţul public al prietenilor şi rudelor, al actelor patriotice ale acestora. Nu insist: pentru forţarea lui, aceleaşi schingiuiri şi înjosiri era suficient a fi continuate şi supralicitate când se impunea ca fiind necesar. Astfel, după reducerea victimelor la un stadiu ce le scotea în evidenta lipsa de tărie fizica şi biologica, era adusa la rampa presupusa lor lipsa de caracter.

A treia etapa urmarea evidenţierea imoralităţii lor. Insistarea cu aceleaşi mijloace asupra capacităţii de rezistenta la durere ii determina pe cei torturaţi sa inventeze a fi practicat ei, părinţii lor, celelalte neamuri, profesorii şi cunoştinţele vrednice de stima, toate viciile pământului, după cum născociseră, în secventa anterioara, toate culpele politice imaginabile, pentru ei înşişi şi mediul lor. Mărturisirea, tot publica, a acestor acţiuni profanatorii ale credinţei, virtuţii, civilizaţiei ţinea sa exhibe distanta dintre pedagogia sociala clamata anterior de către actualii autodenuntatori şi secretele vieţii lor intime pana atunci sigilata cu şapte lacăte ale unei prudente disimulante.

Cele trei scopuri priveau scoaterea în vileag a „omului vechi”. De aici înainte, „reeducatorii” îşi propuneau clădirea unui „om nou”, util societăţii „noi”, comuniste. Obsesia, ca atâtea altele ale respectivei ideologii, era de sorginte biblica. O cercetare atenta a doctrinei creştine şi a marxism-leninismului ar demonstra ca cel din urma, excepţie făcând teoria economica, nu are nimic original. Aidoma tuturor invenţiilor diavolului, este o întoarcere pe dos a celei dintâi şi o punere în practica inversata.

„Omul nou” trebuia sa fie dotat cu un minim de caracteristici: 1) lipsa de mila fata de oricine ar fi rămas agăţat de tipologia „omului vechi”; „reeducaţii” o manifestau prin participarea activa şi inventiva la bătăile colective şi luând iniţiativa de a bate personal; 2) obedienta absoluta fata de şefi, dusa pana la crima; 3) divulgarea oricărei atitudini neconformiste.

Or, Maxim Virgil şi Aurel Obreja nu avuseseră de ales cat privea născocirea culpelor politice. S-au strecurat cu dificultăţi imense pe lângă ordinul de a-şi murdari persoana cu invenţii ale imoralităţii. De bătut, nu bătuseră. Iar obedienta, ca atare, le era incompleta. Propunerea primului numit ţintea sa rotunjească imaginea acestei obediente, pe care intenţionau s-o înfăţişeze ca aflându-se „in formare”, în progres.

Dar cine poate acorda pondere unei copilării ca aceea propusa de Maxim?!

— Va exclama cititorul cat de cat familiarizat cu analiza argumentelor în treburile mintii şi cu logica. „Reeducatorii” aveau sa fie aceia, cu certitudine, ii vom raspunde. Mai întâi, pentru ca inteligenta lor lăsa mult de dorit în toate privinţele, în afara de domeniul schingiuirilor. In al doilea rand – ceea ce este foarte important – deoarece cu cat obiectul „turnătoriei” era mai ridicol de neînsemnat, cu atât se vadea mai puternic ce amploare dobândise frica „turnătorului” de a nu se grăbi celalalt (obiectul „turnătoriei” sale) să-l vanda ca deţinea un secret şi nu-l încredinţa torţionarilor. Pe aceasta cale se putea cântări – cum bine subliniază domnul Aurel Obreja – explozia legăturilor de solidaritate, a coeziunilor sufleteşti, se putea cântări cat servilism fusese acceptat de sclavii deţinuţi politici.

Aşadar, obiecţia privind naivitatea tertipului folosit de cei doi cade. Tocmai simplitatea deconcertanta a secretului divulgat avea greutatea specifica necesara măsurării obedientei în creştere a „reeducaţilor”.

— Când am ajuns în fabrica şi i-am văzut pe bătăuşi, torţionarii mei – Doamne, m-am îngrozit. „Demascările”, v-am spus, continuau. Mi-aduc aminte ca lucram la dulapuri-rastel pentru armata. Munceam cat şapte. Ii speriasem pe toţi. Era acolo un student ungur, de la Targu-Mures, care se împrietenise cu mine. Zice: „No, când ieşim afara, noi şogori ne facem” – adică sa ne facem cumnaţi. „D-apoi cum? Ai vreo sora?” – „Eu are sora foarte frumos.” – „Seamănă cu tine? Ca tu eşti băiat fain” – ii spun. „Mai frumos ca mine!” – „Bine – zic – şi daca nu-mi place?” – „Place! Când spune eu, cum nu place?” – „Da' daca nu-mi place mie?” – „Nu se póte! Sora mea frumos; place şi la tine.” – „No, bine.” Şi-ntr-o zi vine Juberian.

Conlocutorul meu, acum şi ulterior, ii pronunţă numele „Jubareanu”. In transcriere, optez pentru forma corecta.

— Un student de la Timişoara care a fost executat în urma procesului „reeducatorilor”. Asta ţinea la mine. Ştia ca ma ocupam de sculptura, ca nu eram un tip agresiv. Deci vine şi zice: „Mai, Obreja, vreau sa te normez”. Când am auzit ca voia sa ma normeze, mi-am spus ca intenţiona sa ma bage iar în închisoare, ca m-o fi turnat cineva de ceva.

„In închisoare” coincidea cu o camera a torturilor, ca, desi acestea încetaseră, nu se putea sti pentru cata vreme.

— Bine, domnule.„ – „Hai, când eşti gata, îmi spui.„ – „Pai, sunt gata.„ Era de curăţat un dulap din alea maaari: o grupa îşi baga în el armele, pistoalele, răngile, lopeţile. Se curata în doua ore. şi ma apuc. şi da-i! şi da-i! şi da-i! La secţia asta, de dulapuri, erau multi muncitori. şi când a văzut şogorul meu, ungurul, ce făceam, a rămas asa: „E nebun, Obreja?!” – gândea. şi eu da-i! Într-un sfert de ceas, l-am curăţat.

Uluirea colegilor era stârnită de faptul ca norma pe care o fixa el acum devenea lege pentru toţi. Pe viitor, cel care n-o putea îndeplini – şi cine s-o îndeplinească, daca extrem de putini erau meseriaşi? După „reeducatori”, cei mai urâţi erau „depasitorii de norma”: reprezentau nişte „reeducaţi” în materie de ritm al muncii. Acela impus de ei aducea după sine moartea în doua feluri: fie ca, neîndeplinit, provoca noi torturi; fie ca, susţinut, ducea la prăbuşirea fizica.

— Când au văzut oamenii aia, unii dintre ei ţărani si, vorba aceea, unii neputincioşi, când au văzut: „S-a scrântit asta!” – îşi spuneau. şi Juberian: „E gata?” Eram per tu cu el. Zic: „Mai, inca nu-i gata” – ca mi-am dat seama ca l-am făcut prea repede şi m-am gândit la ei, la ceilalţi oameni.

Il iubesc pe domnul Obreja pentru ca nu se teme să-şi mărturisească slăbiciune după slăbiciune. şi pentru că-şi cunoaşte cu atâta precizie meandrele sufletului, de parca ar fi fibrele lemnului în care-şi înfige dălţile sculptorului.

— Zic: „Acum trebuie să-mi ascut rindeaua şi trec la făţuit, adică la curăţatul fin, si, pe urma, dau cu şmirghelul”. – „Cam cat ar mai dura?” – „Mama lui” – îmi zic. „O ora, o ora şi un sfert. Mai mult nu.” – „Bine, bine. Atunci, gata.” şi a scris acolo o ora şi nu stiu cate minute – zece minute. şi a plecat. Ei, le-am stricat norma, ca prevedea doua ceasuri pentru curăţat. Vine şogorul la mine: „No, ma, tu care ai stricat norma, nu mai eşti şogorul meu!” – „Asculta ce-ţi spun” – i-am răspuns. „Tu şi voi toţi de aici puteţi face ce vreţi. Curăţaţi un dulap din astea şi-n şapte ore! Pe mine nu ma interesează. De unde vin eu – zic – nu vreau sa mai merg. Aici sa mor, pe lucru! Şi-n zece minute să-l curat tot – şi chiar de doua ori – numai sa nu ma mai duca acolo! Voi nu ştiţi ce se-ntâmplă acolo sus! Dar nu cumva sa te apuci sa spui cuiva ce ai aflat acum sau daca ai fi dus sus, la etajul III – voi n-auziţi răcnete noaptea?!” – „Ni s-a spus că-s nebuni!” – mă-ntrerupe el. „Afla ca nebunii aia sunt oameni ca tine, bătuţi. Habar n-aveţi ce se-ntâmplă-n Gherla! aşa ca lucraţi cum vreţi, iar eu o sa muncesc cum stiu eu.” şi oamenii – ca mai ascultau şi alţii – desigur ca m-au înţeles.

Au fost înţelepţi. Sau intensitatea cu care le-a replicat domnul Obreja a fost atât de grăitoare, încât n-au avut nevoie de lămuriri suplimentare pentru a-i accepta râvna dăunătoare întregului colectiv. Fiindcă a mari norma, am mai spus-o, însemna a accentua stresul în care se efectua munca silnica şi a amplifica suferinţele tuturor; unora chiar – celor mai slăbiţi – a le grăbi moartea.

Furia cu care lucrau orbeşte „reeducaţii” a ajuns de pomina în penitenciare. Li se atribuie o neînduplecare, o îndărătnicie habotnica, închinate cultului muncii productive instaurat de comunism, ce tranforma oamenii în masini-robot. Atitudinea le este general condamnata. Deoarece ea constituia o plaga pentru colegii lor.

Mărturisirea domnului Aurel Obreja arunca o lumina noua asupra acestui aspect al vieţii colective din fabricile de penitenciar, în perioada cercetata; ea aduce explicaţii peste care orice om de buna-credinţă nu are îngăduinţa a trece cu uşurinţă.

Bucuria de a fi scăpat o data din ghearele morţii înzecea groaza de a fi aruncat a doua oara în cuibul viperelor. Contiguitatea mormântului, gustata anterior, iti impunea să-ţi dai seama ca urciorul nu poate merge de multe ori la apa şi ca o repetare a experientei incomplet săvârşite, din care abia ai avut norocul sa scapi, era în mod inevitabil o sinucidere pe care ţi-o alegeai atunci când s-ar fi spus ca te strecuraseşi ca prin urechile acului din strânsoarea morţii. Chiar sa fi vrut domnul Obreja sa se opună grăbirii ritmului de munca, fiecare celula din trupul sau tăbăcit cu batele ar fi strigat împotriva conştiinţei sale. Aceasta s-a şi întâmplat: angoasa din el i-a însutit puterile. „Depasitorii de norma” ştiau ce ştiau şi nu mai izbuteau sa se reechilibreze. Exista criterii de judecata ce, vrând-nevrând, merg pe alături de experienta uzuala şi nu ea se cuvine adoptata în cazul celor scăpaţi din gheena. Singura modalitate de a-i înţelege se dobândeşte prin strădania de a ne pune permanent în situaţia lor, cu toată sinceritatea şi smerenia necesare.

Unul dintre obiectele sculptate de gazda mea în cursul detenţiei şi scoase cu cine ştie ce precauţii din închisoare – masuri de prevedere care daca dădeau greş, riscau să-i aducă pedepsiri anevoie de bănuit – este un ţigaret din corn de bivol. Lateral, pe lungimea lui, sta scris: noi nu am avut tinereţe. Cuprinde doua scene. Una reprezintă trei deţinuţi în lanţuri, în sir indian. Urmează numele temniţei Jilava. Apoi un alt înlănţuit, şezând cu o mana la o falca, pierdut în gânduri. In fundal – gratiile ferestrei. Cealaltă imagine este aceea care mi-a fost evocata de concluziile trase mai sus. Un peisaj marin. Valuri străbătute de barci cu panza, fiecare dintre ele având de înfruntat o situaţie unica. Nu este aici panorama destinelor noastre, ale tuturor? Nu ne aflam fiecare în propria-ne barca, năpustiţi înainte de către o suflare vijelioasa, pe care unii ştim s-o folosim cu spor, iar alţii nu? Nu ni se pun oprelişte valurile furioase şi numai unii izbutim sa ne împotrivim lor? Înşişi viitorii apostoli s-au înspăimântat de furtuna ce-i ameninţa. Iar Mântuitorul n-a învins-o prin dibăcia Sa de navigator, ci poruncind elementelor dezlănţuite sa nu se mai joace cu soarta ambarcaţiunii. Or, noi nu avem putere asupra vremurilor noastre păcătoasele, nu avem drept de stăpân asupra lor.