„AICI MURIM TOŢI! DUMNEATA NU ŞTII CE SE-NTÂMPLĂ.”

— Am ajuns la Gherla, rosteşte domnul Aurel Obreja.

Ca şi când ai spune: următorul obiectiv al excursiei a fost sa urcam pe Vezuviu. Ca şi când ai spune-o fara a sti ca, odată ajunşi pe marginea craterului, urma sa erupă vulcanul.

— Ne-au repartizat, pe fiecare dintre cei cinci proveniţi de la Targsor, în cate o camera de la etajul doi. Aici m-au băgat într-o celula cu un băiat ceh sau ungur, Zoltan Haig – cunoscut şi ca: Hajek – un elev din Ardeal. Sosise şi el din cine-ştie-ce închisoare, tot cu o duba. Era un băiat cuminte, cu o educaţie frumoasa.

După părerea mea, este vorba despre un armean maghiarizat. Aşa-l arata numele, daca cel cunoscut lui Obreja este acela adevărat.

— Încăperea era goala. Toţi de acolo lucrau în fabrica. Când a venit seara, sosesc de la munca ceilalţi. Pe foarte multi ii cunoşteam de afara, studenţi de la Belle-Arte, elevi de la diverse licee. Pe alţii ii ştiam de la Targsor.

Îmi dau seama cat de mare i-a fost bucuria reîntâlnirii cu ei. A revedea un cunoscut din libertate sau din alt penitenciar pe unde ai trecut este pentru deţinut ca descoperirea unei oaze pentru pelerinul care străbate singur pustia. Astfel de oameni iti reintaresc încrederea în ziua de astăzi. Ei reprezintă „familiarul” de care avem toţi nevoie pe pământul necunoscut, în cosmosul strain noua, plin de pericole posibile, nemanifestate inca.

Impresia dobândită observându-i pe noii-sositi le este foarte favorabila:

— Domnule, de o disciplina fantastica! O ordine de fier. „Camarade”-n sus; „camarade”-n jos, „frate” – şi aşa mai departe. „Tatăl nostru” înainte de masa. Am rămas trăznit! Nici afara nu se purtau oamenii asa.

Cei doi se simţeau inferiori, ca provenind dintr-un trai al delăsării, prin închisorile pe unde fuseseră, al acceptării sortii, al dezordinii.

— Printre ei, şi Aristide Popescu, doctorul. Il cunoşteam din libertate. Foarte bun băiat. Pe urma, studenţi întâlniţi de mine pana sa ma aresteze. O parte dintre elevii de la Targsor. Toţi voiau sa afle ştiri proaspete. Mă-ndemnau sa povestesc. Îmi cereau toate amănuntele. Mai mult, din cate vedeam, ma impresiona „momentul prieteniei”, când meditai, seara, la ce ai făptuit în cursul zilei, în închisoare, te duceai la prietenul fata de care ai greşit şi-ţi cereai iertare. A durat astfel vreo doua săptămâni. Totul era perfect. Nimic schimbat. Ziua, ei plecau în fabrica. Noi doi rămâneam. Mi s-a părut, totuşi, ca ceva nu era în regula. Părea regizat, dar nu-mi dădeam seama ce şi cum. Si, în sfârşit, auzeam răcnete noaptea. Zic unuia: „Mai, frate, ce se aude pe aicea? Se bate?” – „Nu, draga! Câţiva nebuni pe sus, pe-acolo-sa; au crize.” Îmi dădeam seama ca unii erau agăţaţi de bare: „Ne omoaraaa!” Alte strigate erau înfundate.

Sfâşietor, sa fii trezit din puţinul somn îngăduit, de nişte urlete care-şi pierd orice asemănare cu ceea ce-ţi închipui ca ramane intre limitele umane ale strigatului, oricât de disperat. Mi-este destul sa evoce doar astfel, în două-trei propoziţii, cele ce auzeau şi erau eliminate din sfera normalului de către însuşi acela căruia i s-a adresat, ca să-mi revină în memoria afectiva zbierătele auzite şi de mine, pe parcursul celor patru ani de detenţie. Ale adventiştilor de sâmbătă, de pilda, numiţi astfel deoarece refuzau sa muncească în cursul zilei pomenite, ca fiind sfântă, conform concepţiei lor, Ziua de Odihna a lui Dumnezeu, singura pe care acceptau s-o respecte. Dormeam în pântecele metalic al unui bac, pe Dunăre, la Luciu-Giurgeni. In fiece vineri seara, erau adunaţi şi înghesuiţi într-o cabina de tabla, la pupa. Rămâneau aici pana luni în zori, ca pedeapsa ca nu acceptau sa iasă la munca silnica dimpreună cu ceilalţi deţinuţi, sâmbetele. Ei ar fi ieşit duminicile, insa era ziua de odihna a caraliilor. Doua zile şi doua nopţi erau bătuţi fara întrerupere de echipe de paznici care se schimbau intre ele, când gardienii osteneau. Apele leşioase şi largi ale fluviului leneş absorbeau glasurile sparte, subţiate pana la a semăna cu ale bolnavilor mintali, nemaiavând nimic firesc, aşa cum dealurile Gherlei vor fi supt, nesăţioase de uscăciune, ţipetele ascultate de amfitrionul meu, ce-i dădeau fiori cu prilejul acelei schimbări de penitenciar.

— Într-o zi, sunt scos la baie. Era o camera mare, la parter. Duceau mai multe celule deodata. Acolo am văzut o serie întreagă de elevi – băgaţi cu noi sa ne observe – care fuseseră „reeducaţi” la Targsor. Erau cu şefii lor – Stoian şi Cobzaru. Plantoane pe coridoare. Pe caralii aproape nu-i zăreai.

— Le cedaseră „reeducaţilor” paza interioara?

— Le-o cedaseră. Aveau mana libera sa pună-n aplicare ce-i învăţaseră la Interne mai-marii lor. Când m-am izbit de Stoian, zic: „Mai, Haig, tu nu-l ştii pe asta. A fost unul dintre şefii „reeducarii' de la Targsor„. Ungurul, care nu-l cunoştea, doi bani nu dădea pe el. Mi-au trecut prin minte răcnetele auzite nopţile, asa, ca scoase de un om care voia sa scape din ghearele morţii. „Ne omoară, bandiţii! Ne omoară, bandiţii!” – cum v-am spus. Cred ca cinci-şase seri am auzit asa. Dar nu-mi imaginam ce putea fi, îmi explica vorbitorul.

Cunoscând din cărţi şi istorisiri cum se petreceau lucrurile la „reeducări”, il întreb:

— Acum v-aţi dat seama ca atmosfera de rigoare, amiciţie, disciplina liber consimţită din camera erau create anume pentru dumneavoastră?

— Anume pentru noi. Am priceput asta nu peste mult timp. Pentru fiecare ins adus acolo. Era o camera unde sa fii tras de limba. Pentru asta, ti se „monta o piesa” cu „deţinuţi politici model”, luptători, exemple de comportare românească. Toţi erau trecuţi prin „reeducare” şi-i scoseseră la munca. Oameni de mare încredere pentru „reeducatori”. După ce aflau ce ascundeai, te turnau, sa aibă Turcanu de ce sa se agate când ajungeai în fata lui.

— Va ascultau ce spuneaţi, observau ce reacţii aveaţi la auzul cuvintelor celorlalţi si, în acelaşi timp, va menţineau, sufleteşte vorbind, la un statut spiritual înalt, pentru ca, după aceea, sa va fie căderea şi mai spectaculoasa?

— Serile, în timpul discuţiilor pe care le aveam cu ei, ca ma ştiau ca fusesem seful grupului de la Polizu, încercau sa ma iscodească: „Frate, au mai rămas băieţi de-ai noştri afara?” – „Domnule, la noi au căzut toţi. N-a mai rămas nimica.” Ziceau: „Nu se poate. Chiar toţi ati fost atât de grozav vânduţi?” – „Asa a fost. S-au turnat unul pe altul şi au căzut toţi.” Ei căutau material, cum v-am spus, ca atunci când urma sa intram noi în adevărata „demascare”, sa aibă în legătură cu ce sa ne puna întrebări. Daca au rămas afara, daca n-au rămas. N-au putut scoate de la mine, în privinţa asta, nimic. Nu interesa pe nimeni lucrul asta.

Ce simpla judecata pentru limbuţi: secretele mele n-au de ce stârni întrebările nimănui.

Ma mira ca erau amestecaţi, cu prilejul băii, membrii mai multor celule deodata. Este adevărat ca obiceiurile Gherlei în aceasta perioada nu le cunosc deloc. Cat am stat acolo – mai bine de jumătate de an – n-am fost duşi la baie niciodată. Insist asupra acestui aspect şi domnul Obreja revine la explicaţia de adineauri.

— Da, scoteau mai multe celule. Probabil ca scopul era sa bage printre ceilalţi anumite persoane, sa ia legătura cu alţii, sa vadă, sa traga concluzii, sa aibă motive de bătaie. şi sunt băgat şi eu acolo – revine dumnealui de unde l-am întrerupt. Ma rog, fac baie şi ies, sa merg la celula noastră.

Acest gen de libertate, al epocii numite, îmi este absolut strain; parca as asculta o relatare despre o închisoare din alta tara. In anii mei de detenţie, de mai târziu, contactul liber, îngăduit intre deţinuţii cazaţi în celule deosebite, era inimaginabil. Lămurirea vine îndată: deţinuţii se cunoşteau intre ei, deoarece în cursul zilei lucrau în ateliere.

— Pe scări, când urcam la etajul meu, un cetăţean în vârstă – nu stiu daca era intelectual sau muncitor – vine la mine, se uita într-o parte şi-n alta parte, şi-mi spune: „Domnule, scăpăm anul asta? In toamna asta?”

Pentru orice cititor care nu a fost închis, scena este de neînţeles. Pare extrasa dintr-o piesa absurda. In penitenciare, oricât se străduiesc deţinuţii – oameni ca tot omul – sa onoreze convenţiile aşa-zisei comportări civilizate şi regulile politeţei, ale lui „ceea ce se face şi nu se face”, ale bunei-cuviinţe, împrejurările excepţionale ii determina la o purtare ieşită din comun, cum este, de pilda, aceasta: un necunoscut se apropie de alt necunoscut, îngrozit de propria sa temeritate, şi pune o întrebare la care omul liber s-ar aştepta mai putin: „Domnule, scăpăm anul asta? In toamna asta?”

— Zic: „Domnule, uite ce e. Eu am fost totdeauna mai sceptic. Stiu şi eu? Nu cred c-am scăpa anul asta”. – „Asculta, domnule: daca nu scăpăm anul asta, aici murim toţi.” Zic: „Doamne, ce prostie am făcut! Doar ştiam ca nu se cade sa spui niciodată unui om disperat, unui bătrân, ca nu scăpăm peste o luna de zile!” Desi eu ma aşteptam sa fac cel putin zece ani. Mai mult nu credeam nici eu ca stau. şi spune: „Aici murim, domnule, toţi!” A plecat. Ma iau pe urma lui, repede: „Domnule, nu te-am cunoscut cine eşti. Exista turnători. Ai răbdare.

— N toamna asta suntem acasă”. – „Aici murim, ascultă-mă pe mine, domnule, murim toţi. Dumneata nu ştii ce se-ntâmplă aici.”

Păţania e verosimil a fi stârnit multe nedumeriri în inima şi-n cugetul recentului sosit. Ea se corobora cu simţământul de fals stârnit de ciudăţeniile celulei sale, de impresia trucajului scenic. Era pusa alături de cuvintele îngrozitoare ce sfâşiau tăcerea zilelor şi a nopţilor. Ameninţarea imposibil de decriptat, de indicat cu degetul, de definit, ce plutea în atmosfera, era întărită de spaima acelui om vârstnic şi neputincios. A sugerat-o şi a dispărut, iar Aurel Obreja a rămas cu acest nou cuţit înfipt în el.

— Ma duc în camera mea, zicându-mi: „Ce poate sa se-ntâmple aici?” Ei, într-o seara, înainte de masa, vine caraliul. Ne facem bagajul şi ne cara la camera de tortura 99, renumita camera de tortura din Gherla. Acolo, când am intrat, tineret foarte mult. Cred ca au adunat toţi tinerii din tara care n-apucaseră sa vina la Targsor. Când au desfiinţat Targsorul, nu răzbiseră sa ne strângă la un loc şi ne-au condus la Gherla direct, unde se făceau „demascările”. Primul care m-a întâmpinat a fost un coleg de liceu de-al meu, care fusese şi la mine acasă, la Bicazul Ardelenesc. Zice: „Bine ca ai venit, Aurele. C-aicea o sa fie perfect”. Il întreb: „Voi ce faceţi aici?” – „Ne triază sa ne ducă-n fabrica.”

Liniştitoare perspectiva. In sfârşit, timpul fara capăt al detenţiei devenea util şi urma sa fie umplut cu realizările mâinilor şi inteligentei.

— M-am întâlnit şi cu Maxim Virgil, cu Titi Stoica, Titi Lupoaia, cu care plecasem de la Targsor, cu care fusesem bătut de Maromet. Ei, ne-am luat, ne-am îmbrăţişat. şi cu o mulţime de alţii: nişte copii. Dar am văzut noi, cei aduşi acuma, ca foarte multi stăteau într-o parte; iar într-un colt, în stânga camerei – era mai mare – i-am zărit pe unii pe care nu-i cunoşteam. Tot acolo erau Stoian, Cobzaru, pe care ii ştiam de la Targsor. Zic: „Mai, Bebe, ce-i cu „reeducatii' ăştia de la Targsor pe aici?„ – „Aaah – zice – i-am izolat acolo, i-am pus la perete. Acolo-i coltul lor!„ – a glumit. „Dar, Bebe, ala cine-i?„ – „Ala-i Turcanu” – spune. Doamne, când am auzit de Turcanu.

Renumele acestuia, câştigat la Piteşti, spărsese toate zidurile închisorilor din tara şi vuia pretutindeni.

— Insa habar n-aveam ce se întâmplă exact. „In sfârşit – îmi zic – ce daca-i şi Turcanu? Atmosfera-i plăcută, totuşi.” A venit ora mesei. Nu mai era disciplina de dincolo. Am mâncat. Constatam ca se refăceau cele doua grupuri: se micşora numărul acelora din jurul nostru şi se înmulţeau cei din coltul „reeducaţilor”. Si, la un moment dat, cei aduşi de prin alte parti, din preajma noastră, zece, cincisprezece, douăzeci: „Pe unde-ai fost?” – „Ce ai mai văzut? – „Ce ai auzit?„ – „Când scăpăm?„ – „Ce cutare?„ – „Ce altceva?„ Am început şi eu mai întâi şi mai întâi cu veştile, ca astea erau totul pentru un deţinut. „Uite, asta am auzit, asta va spun. Nu-i nimic de la mine.” Bun. Dar am băgat de seama ca echipa din colt se tot uita înspre noi.

— Pe chipurile lor n-aţi citit nimic prevestitor de rele?

— Ma mir.

— Nimic.

— Nici urma de tortura?

— Nu, ca pe cei chinuiţi ii scosesera-n alte camere. aşa cum urmau sa facă şi cu noi, când veneau alţii noi. Abia pe urma ne „reeducau”. şi deodata, cum povesteam noi acolo, noi cinci inşi, atâta l-am auzit pe Turcanu: „Pe ei, ma,. Tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi, şi omorâţi-i!”

Aici se cuvine sa reiau unul dintre pasajele relatate de Dumitru Bacu, în excelenta sa lucrare Piteşti. Centru de reeducare studenţească.

Către sfârşitul perioadei cat a înflorit „reeducarea”, au fost aduşi elevi. Din porunca lui Eugen Turcanu, ei au fost atraşi către doctrina legionara, învăţaţi cântecele Mişcării, normele de conduita ale ei, sa postească şi sa se roage, au fost iniţiaţi în teologie, iar patriotismul – care ii indemna pe toţi sa săvârşească acte ca acelea ce-i împinseseră în fata instanţelor judecătoreşti – le-a fost exacerbat. In cele din urma, când s-a socotit ca educaţia le era desăvârşită, au fost încadraţi în „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Niciunul n-a bănuit ca cele prin care treceau constituiau doar un scenariu, ca îndrumătorii care le câştigaseră încrederea deplina, stima, dragostea, care le urmăreau evoluţia spirituala şi le conduceau paşii, abjuraseră în torturi fara seamăn, iar acum se prefăceau doar a crede cele ce le inculcau copiilor. De ce avea loc aceasta însămânţare a crezului legionar în nişte suflet nevinovate şi deschise către orice idee ar fi părut generoasa? Era efectuata în baza unui principiu enunţat de către conducătorul „reeducatorilor”: „Pe cat de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitiva căderea”. Căderea urma sa fie propria abjurare a elevilor, abjurare a ceva ce nici nu cunoscuseră cu câteva luni în urma, ce le rămăsese strain pana sa le fie forţată inima să-l accepte cu entuziasm de la învăţătorii lor.

Nu poate fi închipuită mai sordida culpa morala decât aceea de a forma nişte copii, pentru a-i acuza ulterior tocmai de aceasta formare, de care numai tu te faci vinovat, vina lor fiind aceea de a-ţi fi acordat tie credit. şi nu numai de a-i acuza, ci de a-i obliga sa se de-formeze exact în sensul opus învăţăturilor tale, din sfânt – idealul ce le fusese inculcat prin şiretenie – sa ajungă blamabil – după chipul şi asemănarea mişeliei dascălului lor însuşi.

Acest exemplu mi se pare cel mai elocvent în punerea la stâlpul infamiei a comunismului. Nu cred ca scurgerea timpului mai poate produce un altul mai înjositor în denunţarea inclinării spre rau a mintii umane. şi o singura aruncare de priviri asupra epocii post- (insa nu mai putin cripto-) comuniste pe care o trăim, ne face sa ne cutremuram. Ca nu asistam oare la acuzarea comuniştilor de a fi fost comunişti efectuata de către chiar foştii lor profesori de marxism, de către ziariştii incisivi ai Scânteii şi României Libere, de către o parte din nomenclatura de ieri, ajunsa azi a retine puterea?

Jocul continua.