DE ÎNTUNERIC CE ERA, AVEAM IMPRESIA CA VEDEAM.

Ploaia de mult nu mai târâie. S-a aşezat pe vreme rea. Din primăvara, cum arata a se face, s-a pus pe o întunecare rece şi duşmănoasă, de toamna târzie. Desi te simţi gata sa numeri zilele pana când se cuvine sa iasă iarăşi fata soarelui din ceţuri şi zăbreliri de ape, acum n-ai da drumul afara nici câinelui.

Flacăra ochiului de aragaz picoteşte. Nu mai e nici ea prea breaza. Mai aprindem o ţigară. Omul smead din fata mea trage un fum, dar tutunul, prost ca totdeauna, nu vrea sa arda. Ii mai întind o data pâlpâirea brichetei. Soarbe focul prin cilindrul îngust de hârtie îndesat cu iarba uscata. O părere de nădejde ca de data aceasta a fost mai norocos.

Continua să-mi istorisească despre „neagra” Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră.

— Ne-am dat seama, în bezna aceea, ca pe jos erau numai excremente şi urina umana de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheata cred ca avea cel putin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: „Ce facem.?” In sfârşit, într-un târziu, il aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. „Ce-i cu dumneata?” – „M-au omorât, bandiţii. M-au omorât.” Il lăsaseră pe gheata. „Bine, dar ce facem? Hai sa hotărâm sa ne organizam sa rezistam.” şi Sainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: „Domnule, ştii cat ne tin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urma, ne scot şi ne bat acolo, la Reduit”. O făceau ca sa timoreze Reduitul, unde erau cel putin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. „Si pe urma – zice – ne aduc din nou aici. Apoi ne baga în celula.” – „Mai, trei zile şi trei nopţi sa stam aicea. Pai murim, dom'le.” – „Dom'le, murim, nu murim, sa ne organizam: ce facem?!” şi ne-am apucat „sa facem manej”, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De întuneric ce era, aveam impresia ca vedeam! şi da-i, da-i, ne plimbam un ceas, doua, trei. aşa de greu treceau orele! La un moment dat, nu mai puteai. Începuseră sa se umfle picioarele din cauza ghetei de pe jos; aici, la glezna, nu le puteai cuprinde cu mana. şi se urca umflatura pana sus, asa.

Arata peste genunchi.

— Ce făceam? Ne aşezăm, unul pe mâini, jos pe gheata.

Adică folosind palmele drept perna, sub fese.

— Iar ceilalţi, ca sa se odihnească, pe genunchii lui. Tot asa, unul lângă altul. Pe urma, ne mai ridicam din nou şi iara da-i, iara da-i, iara mergeam. şi la un moment începeam; de exemplu, eu ma frecam pe fata picioarelor şi pe tors şi celalalt ma freca pe spate. Pe urma, treceam invers. Ei, nu ţinea nici asta! Alta metoda. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. şi evreul zice: „Ei, uite-acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncalzesc unii pe alţii şi cu selelalte partide.” – glumea, săracul. aşa am dus-o pana au venit cu mâncarea de dimineaţă, un fel de ceai-cafea ce se dădea. La douăsprezece, ne-au împins o zeama de varza rece. Cum am băut-o, am întors gamela şi am pus-o pe gheata, sa stam măcar un minut, pana mâncau alţii mai încetul. şi l-am rugat pe ala de o aducea de la bucătărie s-o ia de pe foc şi sa ne-o dea noua mai fierbinte, măcar sa ne-ncalzim. Şi-ntr-adevăr, aia de drept comun, sărmanii, aşa au făcut. aşa o înghiţeam, fierbinte; te ardea la gura; nu mai conta. şi întorceam gamela şi stăteam aşa putin, pe încins. Ne încălzeam un pic. După trei zile şi trei nopţi, seara, se aud răcnete pe Secţia a Doua. Răsunau nişte lovituri, ca într-o saltea când o scuturi. şi eu ii întreb pe Sainhorn şi pe Ghitulescu, asta care era ofiţer de Securitate: „Domnule, dar ce se aude?” – „Bat oameni, domnule.” – „Nu se poate, domnule! Cum sa lovească aşa în oameni?” – „Asculta, domnule, în seara asta ne bat şi pe noi.” Zic: „Daca ne-or da câteva lovituri din alea, acolo rămânem, morţi”. şi nişte urlete prin celule. După ce s-au liniştit toate, pe la zece, zece-jumatate, vine numărătoarea şi la noi; în frunte cu Maromet, inca vreo şapte-opt miliţieni. Se deschide usa: „Luaţi-vă cămaşa şi izmenele!” Ne-am luat cămaşa şi izmenele de pe coridor şi maiorul Ghitulescu zice: „Ne scot sa ne bata. Când va trântesc jos pe burta – el cunoştea metoda – sa va băgaţi mâinile-n cruce sub dumneavoastră. Ca, daca le scoateţi şi va lovesc peste degete, vi le rup”. Într-adevăr, ne-au scos pe rand, ne-au pus cate un sac în cap, pe deasupra ochelari cu tabla-n fata şi ne-au mânat la spălător, la Secţia I. Si, de acolo, suntem scoşi tot cate unul. Eu am căzut în rand cu căpitanul Tarlungeanu. Era ardelean, ca şi mine; şi m-am apropiat de el. Zic, la spălător, când sa ne ia sa ne duca la bătaie: Domnule capitan, lăsaţi-mă pe mine„. – „Cum?! Sa te las pe dumneata?! Eu am fost Erou al Armatei Romane!„ Zic: „Domnule capitan, e una sa fii erou pe front, ca ştii de unde vin gloanţele şi obuzele, şi-i altceva aicea. Lăsaţi-mă pe mine sa merg întâi„. – „Nu se poate! Noa, nu se poate.” L-a luat un miliţian şi l-a dus numa-n bătăi pana acolo.

Cata dreptate are. Niciodată nu se termina alegerea caracterelor. La fel, una era sa fii erou în închisoare, iar alta sa ramai erou după eliberare.

— Pe mine m-a luat unul mai cumsecade şi mi-a pus sacul şi hai la bătaie – îşi duce domnul Obreja mai departe relatarea martiriului de odinioară. Desculţ. Zăpadă. Frig. Dar nu mai simţeai lucrurile astea. şi când am ieşit în Reduit, sunt luat şi eu în direcţia camerelor 1 şi 2, unde era un veceu, şanţul din fata Reduitului, făcut pentru necesităţile oamenilor. şi am auzit nişte bătăi şi nişte urlete! Doamne! Cat par aveam, tot mi s-a ridicat pe mine! Zic: „Doamne, dar ce le fac de urla aşa oamenii ăştia?” Si, în sfârşit: „Cum te numeşti, ma?” – „Obreja Aurel, domnule ofiţer” – spun. „Vreau sa stiu de ce m-aţi adus aici!” – „Uite, ma,. Tu-i Dumnezeul mamii lui de bandit!” Cine era? Era locotenentul Visinescu, ofiţerul politic. şi când m-am trezit luat aşa de cap.

Îmi arata cum i-a fost răsucit capul, cu o mana sub barbie, iar alta pe creştet.

— Întors şi jos! Cu fata la pământ! Mi-au desfăcut picioarele. Pe fiecare din ele, spre glezna, s-a aşezat cate un miliţian; s-a mai aşezat unul pe spate şi altul pe cap. Ce sa mai întreb? N-am mai întrebat nimic. Zic: „Acu', Doamne, ce-o fi!” Ma gândeam: „Trebuie să-mi ajute Dumnezeu sa scap şi de aicea”. şi când am primit prima lovitura peste picioare, am avut impresia ca o barda m-a retezat drept în doua. şi cred ca, având un moment de nebunie, am început sa rad. Zic: „Măăă, aşa au fost omorâţi şi Horia, Cloşca şi Crişan. Le-au rupt oasele. Aici ni le taie cu barda!” şi zic: „De-aia urlau aia asa”. O durere groaznica. „Dom'le, acuma sunt tăiat în doua” – tot repetam. A doua lovitura tot aşa doare. A treia, la fel. şi ma gândeam: „Dacă-mi da vreo zece din astea, leşin, nu mai stiu. Pot sa ma bata cat or vrea”. De unde! Am numărat eu vreo treizeci, pân' pe la patruzeci. N-am mai putut. In timp ce ma loveau aicea, cu ce ma loveau pe urma am aflat – ma izbeau la talpi cu parii. Aia nu mai conta, mai ales ca era şi frigul de pe la 15 decembrie. Aud: „Uite, ma,. Tu-i Dumnezeul mă-sii, nu zice nimica, nu răcneşte deloc!” In sfârşit, nu mai pot. Încerc să-mi scot mâinile, sa mi le pun la picioare, ca nu mai puteam suporta. şi mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese Ghitulescu. Am renunţat. Oricum, mi-am zis: „Doamne, totuşi trebuie sa fac ceva! Doamne, ia-mi sufletul, ca nu mai pot!” Când primeam lovitura, aveam impresia ca sufletul ieşea din mine şi parca un arc, un cauciuc, il trăgea înapoi.

Observaţia naratorului se cuvine reţinută de către psihologii stării preletale. Ma refer la aceasta conştientizare a sufletului ca o entitate de-sine-statatoare şi ma mai refer la senzaţia ca o trauma fizica il poate proiecta în afara sălaşului sau carnal; după cum este evidenta şi legătura dintre el şi trup, aceea ce împiedică ruperea lui de cel din urma. Se mai remarca existenta unui observator al mişcărilor sufletului; acesta nu coincide cu forţa, deloc limpezita, total subconştientă, care, constatând desprinderea sufletului, porunceşte revenirea lui în matca masei celulare alimentata cu viaţa de el. Cea din urma – s-o putem numi spirit oare?

— Pare superioara sufletului şi – cel putin în condiţiile date în cazul nostru – nu se lasa conştientizată.

Scepticii vor invoca o trăire metaforica a subiectului Aurel Obreja. Cu atât mai mult, cu cat este vorba despre un creator al virtualităţii, pentru care, în mod firesc, a recurge la figurile de stil – deci şi la trăirile stilistice – reprezintă o comportare naturala. Sunt dator sa le atrag atenţia ca aceasta explicaţie nu este satisfăcătoare. Ea nu lămureşte senzaţia avuta de el, anume ca se desprindea din sine acel ceva pe care i-a convenit de minune a-l numi „suflet”, ca cel mai apropiat termen de entitatea distincta resimţită în timpul procesului de rupere de celule. Nu. Senzaţia sa ramane o senzaţie, oricât de ridicol le-ar părea ateilor. Iar acestei senzaţii devine obligatoriu sa i se găsească o lămurire.

De altfel, cele ce urmează, şiretlic cules din panoplia morţii – cu cat mai mult decât un simplu şiretlic!

— Pledează în favoarea tezei mele. Dar sa nu ma grăbesc cu concluziile înainte de enunţarea faptelor.

— Zic: „Uite cum nu poate sa moara omul. Ce fac? O fac pe mortu'„. M-am concentrat atât de puternic sa suport, sa nu zic nimica, şi m-am lăsat exact ca şi când as fi murit. Miliţianul, când a văzut ca am făcut relaxarea asta, a crezut ca m-am dus într-adevăr: „Opriţi! Opriţi, c-a mierlit-o!”

Este caraghios sa presupunem ca un paznic dintr-o Jilava unde scene asemănătoare se petreceau absolut zi de zi s-ar fi putut înşela în privinţa pieirii bruşte a vieţii dintr-un ins bătut. La fel de ridicol este sa presupunem ca, în cazul prietenului meu, caraliul a fost înecat de un val de mila necunoscut anterior şi ca şi-a riscat slujba şi libertatea încercând să-l salveze. Nu, a constatat pur şi simplu decesul. Cum? Din abolirea oricărui tonus muscular, desi puhoiul de lovituri continua sa se năpustească asupra masei însângerate de pe glod.

Urmează o noua întrebare adresata celor sceptici: este posibila, în condiţiile expuse, o imitare actoriceasca a morţii atât de perfecta, daca moartea n-ar fi fost chiar prezenta în trup, cu toată trena ei de manifestări? „Actorul” Obreja (vom vedea imediat, mai departe, ca el însuşi aşa îşi explica puterea de transpunere, negăsind alta soluţie pentru decodarea celor petrecute), „actorul” Obreja nu jucase inca niciodată pe scena. Nici nu este permis sa fie categorisit ca o personalitate histeroidala (cititorul se va convinge de aceasta tot înaintând în lectura marturisilor de fata), aceea care permite imitarea anumitor stări biologice inexistente în realitate. „Actorul” Obreja este opus tipului uman definibil ca un individ obişnuit sa „joace teatru” oricând şi oriunde. Presupunerea mea este ca Aurel Obreja n-a făcut decât sa trăiască ceea ce tocmai retrăia. Şi-a trăit moartea. Insa şi-a trăit-o incomplet, deoarece i se opunea acea forţă care nu-i lăsa sufletul sa se rupă de el.

— Visinescu da cu gura: „Şcoală, ma,. Tu-ţi Dumnezeul tau de bandit, ca va omoram pe toţi!” Zic: „O sa fac cumva. Joc teatru, orice ar fi”. Miliţianul care era pe cap îmi spune: „Hai, şcoală, domnule, sa nu te mai bata”. Nu stiu cum il chema: dau sa ma ridic, da'-mi zic: „Eu sunt rupt tot pe-aicea.” Ma înalţ încet, ma înalt; cu ochelarii căzuţi de pe ochi. Eram plin de sânge pe picioare. „Hai, ia-l!” In jurul Reduitului, vad alti miliţieni, cu parii. „Aaah, acuma intru în colimatorul parilor.” Miliţianul meu le face semn sa nu ma mai bata. Zic: „Mda, dar când ajung în dreptul lor, ei ma lăsa, iar aia încep”. Ştiam sa ma apar cu mâinile puse peste cap. Miliţienii doar s-au uitat după mine, dar n-a fost nimic. Ajung în dos. Ma baga iarăşi pe secţie. „Mergi la camera ta.” Răcneau aia.! Unii n-au putut suporta. Se ridicaseră cu miliţienii pe ei. Au căzut în gropile alea cu fecale. Au tăbărât pe ei. Au ros din pământ şi din zăpadă. Când am intrat şi eu pe Secţia a Doua, am început sa urlu: „Criminalilor! Bestiilor! Ne omoară!” Desigur ca lumea din celule era îngrozită. Când ajung la celula – eram printre ultimii care fuseseră bătuţi – toţi zăceau pe podea. Gemeau. Eu şi un coleg de-al meu, Nim Bărdac, am fost cei mai rezistenţi. Era o găleată cu apa pe acolo. Am luat din ea cu pumnii şi am dat pe aici pe la picioare. Probabil ca mi-a făcut bine, ca nu m-am infectat şi mi-a trecut mai repede ca la ăilalţi. Toţi urlau, inclusiv căpitanul Tarlungeanu. „Domnule capitan, ati fost erou pe front şi acum ati primit treizeci de lovituri şi va văitaţi mai rau ca o muiere!” N-a mai suportat omul, şi-a scos mâinile şi l-au lovit peste ele. Erau numai sânge. „Mai, Virgil Maxim, şcoală, mai, ca nu poţi şedea pe gheata!” Il ridicam pe unul în şezut, cădea celalalt. aşa am dus-o pana pe la douăsprezece noaptea, când se deschide usa celulei – ca nu mai rezistam niciunul daca ne mai lăsau acolo; ne întindeam pe gheata şi pe mizeria aia. Un miliţian destul de cumsecade – Dragusin pe nume (avea slăbiciunea sportului; când venea acolo, chiar şi cu ciomagul, il luau băieţii cu sportul şi parca era hipnotizat): „Hai, ieşiţi!” Zic: „Nu ne-o duce iar la bătaie!” Cate doi, prinşi intre noi, am ieşit. M-am gândit la ieşirea plăieşilor din Cetatea Neamţului. Câţiva mai întregi ii duceam pe cei mai prăpădiţi spre celula. Eram ultimul, cu un coleg pe care-l conduceam de brat. Unul dintre miliţieni spune: „Asa bătaie! Ma, chiar aşa sa bati oamenii.!” Când am trecut din Secţia a Doua în Secţia I, Maromet cu oamenii lui stăteau pe scări, sus acolo. Se proptea într-un ciomag şi se uita la victime. Erau satisfăcuţi şi beţi toţi.

Au ajuns în celula de unde plecaseră. Colegii nepedepsiţi le păstraseră cate o feliuţă de paine. Turnătorii au avut grija să-i încondeieze şi pe aceştia. O luna de zile, cei care fuseseră la izolare nu s-au mişcat din poziţia întins pe burta. Încetul cu încetul s-au vindecat, fara vreun medicament.

Poate ca aceasta bătaie l-a inspirat pe domnul Obreja, mult mai târziu, când a sculptat la Gherla un medalion dintr-o bucăţică de os de vita înalt de vreo doi centimetri şi lat cam de unul şi jumătate. I-a dat o forma oarecum ovala, prin frecarea de cimentul pardoselii. Pe marginea lui plata, a scris: „1948 – Jilava – Gherla – Piteşti – Canal – Aiud – Minele”, locurile de detenţie politica despre care auzise. Pe o fata, doi miliţieni, cu răngile ridicate, izbesc cu toată setea un tânăr căzut în patru labe. De asemenea, îmbrânceau trei deţinuţi în lanţuri.

Despre realizarea medalionului şi peripeţiile ei vom vorbi mai târziu.

În acea încăpere de la Jilava au rămas pana prin iunie 1951, când cei cu condamnări de peste zece ani au fost sortaţi şi trimişi la Gherla. Cu lanţuri de picioare, pe duba Caii Ferate. Vreo săptămână de hurducare.

— Auzisem ce se întâmplă cu „reeducarea”. Ştiam cum se batea. Dar nu bănuiam ca aceasta se va petrece şi cu noi. Întâlnisem un băiat, un student care trecuse pe la Piteşti. De la el am aflat ca deţinuţii ii băteau pe deţinuţi. Mai auzisem şi de la alţii despre ceea ce avea loc la Piteşti.

Cat de omeneasca ii este slăbiciunea cugetării. Întotdeauna credem ca necazurile sunt făcute pentru ceilalţi, nu pentru noi. Oameni orbi, asta suntem fiecare. şi mergem tot înainte şi ne afundam tot mai fara de scăpare în latul nenorocirilor, inconştienţi ca în curând o singura mişcare greşită ni-l va salta în jurul gatului.

Acum, când Aurel Obreja fusese carat la Gherla, se desfiinţaseră „reeducările” de la Piteşti. Promotorul acestora, Eugen Turcanu, cu întreaga sa echipa de schingiuitori, fuseseră aduşi la Gherla.

Este momentul sa sintetizam, pentru cititorul neavertizat, despre ce anume este vorba.

După încercarea de „reeducare” a elevilor şi studenţilor închişi în penitenciarul din Suceava, condusa de studentul Bogdanovici şi constând din studiul marxism-leninismului şi din şedinţe de îndoctrinare politica, un alt student, Eugen Turcanu, pana de curând membru al partidului comunist – după ce trecuse şi prin Frăţiile de Cruce – a fost instruit de reprezentanţi ai Ministerului de Interne sa preia conducerea „reeducărilor” şi sa le dea o orientare aberanta. Ele urmăreau mai multe scopuri: smulgerea de la colegii de detenţie a unor mărturisiri putând interesa anchetatorii, care sa le fi scăpat acestora pe parcursul anchetei. Înjosirea morala publica a acelora supuşi „reeducărilor”, care sa conducă la pierderea prestigiului dobândit intre colegi, a demnităţii personale, ca şi a celei mai elementare conştiinţe. Robotizarea lor pana la acceptarea – inspirata de o frica împinsă la stadiul animalic – de a deveni călăii propriilor lor prieteni si, uneori, rude. In final, se urmarea, prin bine-chibzuita ascundere a adevăratului motor securist mişcând acest abator al trupurilor şi sufletelor, sa se arunce vina de a se fi stârnit complicatul proces de spălare a creierului, proces cu caracter de masa, asupra bătrânilor legionari care-şi vecuiau ultimii ani ai vieţii în penitenciarul Aiud. Toate acestea se obţineau prin chinuri pe care domnul Obreja ni le va amănunţi în cele ce urmează, el însuşi trecând prin gama lor sinistra, parcursa pana aproape de capătul ei.