„PE EI, MA, ŞI OMORÂŢI-I!”

Atmosfera de intimitate amicala din bucătăria domnului Aurel Obreja s-a destrămat. Glasul sau curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cantării, o voce ale carei sunete aproape că-şi lasa definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evoca explozia diabolicului în existenta sa. Îşi continua depanarea istorisirii, de parca ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, desi puternic alcoolizata – insa cu care presupune ca oricine se cuvine sa fie obişnuit, daca om este – cum ar fi tescovina, de pilda.

Numai eu nu intru în tagma acelora obişnuiţi sa accepte viaţa aşa cum este şi am moştenit-o. Pentru mine, taclalele despre suferinţele detenţiei au luat sfârşit. Începe purgatoriul.

— Si, la un moment dat, cum povesteam noi acolo, cei cinci inşi, atâta l-am auzit pe Turcanu: „Pe ei, ma,. Tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi şi omorâţi-i!” Am fost prins, pus jos şi m-am trezit cu mâinile legate la spate, legat la picioare – la glezne, la genunchi – la ochi şi cu un prosop în gura. Asta într-o fracţiune de secunda.

A priceput ca intrase pe mana „reeducatorilor” de la Piteşti. Era atât de zăpăcit de năpustirea fulgerătoare, de învălmăşeală, de surpriza trecerii de la o stare de destindere călduroasă la socul brutalităţii – de neconceput de un cuget sănătos, încât făcu o deducţie stupida, cum numai naivitatea bunului simt şi a omeniei pot scorni: „Ahaaa, au vrut sa sara pe noi 'reeducatorii' şi probabil ca unii ne-au luat apărarea.” Omul normal nu poate accepta ca toţi ceilalţi semeni sunt nebuni.

— Da' de unde, ca toţi s-au repezit pe noi! Va sa zică, ne-au legat. şi spune Turcanu: „Bateţi-i sistematic!”

— Cum arata Turcanu?

— Înalt, putin uscăţiv. Avea o privire extraordinara, acest Turcanu. Nu era băiat urat, ca pe atunci era tânăr şi el. Totuşi, avea ceva de criminal în uitătura, mi-am dat seama când l-am cunoscut mai bine, pe pielea mea. Când il zăreai – pana nu-l cunoşteai ce făcea – iti dădeai cu părerea ca ar fi fost un om cumsecade. In clipa când il cunoşteai şi vedeai cu cata cruzime batea acest om, va spun ca te apuca tremuratul şi amuţeai în fata lui, adică nu mai puteai sa spui nimica. Numai când intra Turcanu în camera 99, la toţi ni se declanşa nevoia sa ieşim afara. De frica, ştiţi. Toţi ne ceream sa mergem la veceu. Asta e. Avea sprâncene groase, unite deasupra nasului. şi ochi adânci, nu prea mari. Gura bine conturata, cu bărbia adusa în fata, cu gaură-n ea. Fruntea o avea înaltă. Fata de noi, era rotund la obraji. Mâinile mari, cu degete foarte lungi. Ne strângea de gat de ne cuprindea, când venea, seara, sa ne vadă „in poziţie”. Când apărea, am fi vrut sa intram prin zid.

Vorbitorul reia, ca pentru sine, pe ton scăzut şi gânditor:

— Bătuţi sistematic.

Apoi, apăsat de vedenia scenei, îmi relatează:

— Ne-au prins aşa – adică pe cei cinci – ne-au prins pe sub braţe, ne-au ridicat. „Începeţi!” şi când au început sa ne lovească. O făceau cu bucăţi de scânduri, cu pari din carpen, de la priciuri. Unul ne ţinea de brat, altul de cap, de haine; de haine mai mult. Au început sa urle, ţipau ca nişte canibali. Ne loveau cu bocancii în gura, în burta, cu toate instrumentele de tortura pe care le aveau acolo, cu fel de fel de cauciucuri cu sarma în ele – aduse din fabrica – cu bucăţi de fier, cu cozile ascuţite ale lingurilor. Chiar ca semăna cu un dans macabru la canibali înainte de a ne manca. Prima data mi-a venit sa rad. Dar durerile mi-au tăiat tot cheful. Au durat aceste bătăi cam patru-cinci ore. Ne cărau, în lovituri, jur-împrejurul acelei camere enorme, încât eram vineţi, ca morţii, şi nu mai eram buni de nimica; atârnam ca nişte carpe ude. In sfârşit, ne lasă. „Gata-i? La colt cu ei!” Ne-au pus la colt. „Dezbracarea-n pielea goala!” Ne-au dezbrăcat în pielea goala. Ne-au pus în picioare, tot legaţi la ochi, bineînţeles, şi la mâinile care ne erau la spate, legaţi la glezne. Aceştia se „reabilitau”, se „reeducau”. Pentru a demonstra ca s-au rupt de noi, de cei care la Targsor ii încurajaserăm împotriva „reeducărilor”, erau datori sa ne bata. Si, cu cat ne băteau mai mult, cu atât scăpau mai repede din „poziţie” – o sa aflaţi ce-i aia – şi din tortura. Am priceput imediat ce se-ntâmplă acolo. L-am iertat şi pe colegul meu şi pe toţi i-am iertat, care ne loveau când ne plimbau împrejurul camerei ca pe nişte hoituri, ca nu mai eram oameni. şi i-a îndemnat pe toţi elevii care erau acolo: „Uitaţi-vă, ma, la şefii voştri, uitaţi-vă la „comandatura' din Targsor, ma, ca din cauza lor faceţi voi ani grei de închisoare! Ăştia sunt vinovaţi, ma! Uitaţi-vă la şefii voştri!„ şi le mai spune: „Treceţi acuma, scuipaţi-i şi loviţi-i!„ Iar noua: „Deschideţi gura, ma!” Ne-au deschis ei gurile, ca veneau şi-ţi băgau aicea cate o bucata de lemn sau altceva. Fizic, eram topiţi. Cu mintea, la fel. Aproape nu ne mai dădeam seama ce era cu noi.

Mi-a indicat îmbucarea laterala a fălcilor. Continua.

— Nu conta că-ţi rupeau buzele, nu mai avea importanta. Acolo eram pusi sa ne omoare! şi au trecut unul după altul. Pe rand, sa arate ca se desolidarizau de noi. Fiecare ne lovea. Unii cu ura. Te scuipau cu flegma. Doamne. şi am fost din nou pălmuiţi, tot aşa câteva ore la rand, scuipaţi. El, tot timpul: „Uitaţi-vă, ma, la şefii voştri! In ce credeaţi voi! Uitaţi-vă cum arata.”

Este o impietate sa ascult descrierea acestor cazne, sa o imprim pe caseta şi mai apoi s-o transcriu liniştit pe hârtie, fara sa resimt canonul cu intensitatea acelor hristoşi urcând Golgota pentru ca au refuzat minciuna şi nu s-au închinat în fata altarelor pe care şi le înalta dictatura. Caut un criteriu de comparaţie, să-mi pot asuma cat de putin din umilirea, din durerea celor cinci băieţi, un criteriu de comparaţie să-mi apropriu situaţia lor, sa o înţeleg mai bine prin experienta mea însăşi.

Ceea ce găsesc e smuls din trecutul prea recent şi n-are nimic comun cu acest martiriu asemănător cu al primilor creştini. Totuşi, imaginea din memorie dezvăluie ceva: dorinţa comunismului de a murdari, de a demonstra ca orice şi oricine sunt nimic, de a preschimba totul în moarte, într-o moarte înjositoare, într-o moarte de lepros, de javra, de neputincios. Este imaginea procesului soţilor Ceauşescu, cat de revelatoare pentru dispreţul de dreptate, de respect pentru fiinţa umana al acelora care ne conduc de cincizeci de ani!

Inşii care au poruncit asasinarea lor au contribuit din răsputeri, la timpul gloriei, sa ne impună un cult al preşedintelui tarii, să-l socotim cel mai inteligent, cel mai patriot, cel mai apt de sacrificiu pentru binele poporului. Au clădit un soclu de fum de tămâie pe care au urcat portretul pictat în culori smulse din razele soarelui, reprezentându-l pe conducătorul lor. Când le-a venit la îndemână, au vestit poporul ca avea de-a face cu un individ pe care era foarte uşor să-l împiedici să-şi mai deschidă gura pentru a se apăra, cu o zdreanţă din care putea rupe oricine o bucata să-şi şteargă cizmele cu ea. Ulterior – cu un mic sac de carne însângerată. Menirea comunismului este sa demoleze, sa trădeze, sa secătuiască. Sa scuipe, cum am văzut.

Am săvârşit o impietate de alt ordin aducând în discuţie un criminal, oricât de tragic i-a fost sfârşitul. Intre calau şi victima nu poate încăpea nici un fel de asociere, de paralela. Totuşi, aceasta noua impietate ne foloseşte sa înţelegem ca orice reprezentant al comunismului, de îndată ce are puterea în mana, dovedeşte a fi bolnav la randul sau de complexul Turcanu.

— Printre tinerii de acolo, am văzut nişte copii intre paisprezece şi şaisprezece ani. Îmi aduc aminte de un elev de la Buzău, fiul unui aviator, care a trecut pe lângă noi şi când a dat asa, cu palma, ne-a mângâiat. Parc-am prins curaj. şi n-a vrut sa ne scuipe. şi l-au chemat imediat bătăuşii, Turcanu, Martinus, Livinschi. Aia: „De ce nu-i loveşti, ma, şi nu-i scuipi?!” – „Pai – zice – eu nu i-am cunoscut niciodată. Mie nu mi-au făcut nici un rau.” – „Lasă, ca te punem noi alături de ei!” Copiii erau îngroziţi de ce vedeau; şi de frica sigur ca făceau tot ce le spunea Turcanu. Ne scuipau şi ne loveau după cum li se ordonase: noi eram aceia din cauza cărora regimul nu-i pusese în libertate, pentru ca noi refuzaserăm „reeducarea”. Unii credeau ca aşa era. Alţii n-o credeau, dar erau înspăimântaţi.

„De frica, făceau tot ce le spunea Turcanu.” Propozitia-cheie a fost rostita. Romanul „liber”, de frica îşi vindea colegul de serviciu, prietenul, ruda. Romanul „reeducat”, de frica nu numai că-şi vindea colegul de celula, dar ii devenea şi calau. In schimb, romanul „reeducat” a suferit iniţial suplicii ce depăşesc putinţă de răbdare si, dincolo de acestea, a fost păzit zi şi noapte sa nu se sinucidă pentru a se împiedica sa acţioneze împotriva propriei conştiinţe. Astfel ajunsese de înţeles metamorfozarea lui în fiara.

— După ce au trecut şi torturile astea, ne-au aşezat pe jos, tot legaţi şi cu bătăuşi în jurul nostru, ne-au pus „in poziţie” pe ciment, în pielea goala. S-au dus la veceu, unde aveau pregătite fecale şi urina şi ne-au adus într-o gamela sa mâncăm. Niciunul n-a acceptat aşa ceva. Insa aveau lucrate din pari un fel de lopatele, aşa ca nişte dălţi. Întâi ne înfigeau bete în gat, sub barbie, la guşa. Apoi ne-au băgat lopeţile în gura, ne-au căscat-o si. Doamne! Ne turnau pe gat, ne înfundau, vomitam. Iti venea să-ţi dai şi stomacul afara! Turcanu zicea: „Asa au mâncat, ma, toată viaţa c. t, aşa cum le dam acum sa mănânce. Nu le place, ha?! Au vrut sa fie şefi mari, comandanţii voştri. Uitaţi-vă la şefii voştri!” In sfârşit, s-a terminat şi cu episodul acesta. Apoi aveau făcut un sex de femeie din săpun şi ziceau ca era Maica Domnului; şi un membru bărbătesc il închipuia pe Iisus Hristos. şi te obligau sa mergi sa te închini lor şi sa le săruţi pe un scaun unde le puseseră. Te loveau cu parii în cap. Nu mai aveai nici o voinţă. „Pupa, ma, pupa, ma, ca-n ăştia ati crezut voi, Dumnezei şi Cruci!” şi nu stiu ce. Pe urma, treci la tortura, treci la „poziţie”, zi şi noapte, zi şi noapte. Doua săptămâni n-am dormit. Dar nici nu mai puteai dormi. Nu ştiam ce vor!

— Ce se-nţelegea prin „poziţie”?

— In primul rand, te ţineau într-un picior, cu celalalt ridicat, cu mâinile-n sus. O ora, doua. Zic: „Mai, s-or satura!” Da' de unde! Cate trei-patru ceasuri. Nu mai puteai? Lăsai mâinile-n jos? Te loveau cu parii peste mâini, ti le rupeau. Nu mai puteai. Fiecare eram păziţi de doi-trei care ne băteau, „sa se reabiliteze”. şi „s-au reabilitat” o mulţime pe pielea noastră. La un moment dat, iti puneai mâinile pe cap şi le lăsai acolo. Ei te loveau, tu nu mai puteai, pur şi simplu: nu mai aveai tărie sa le tii în sus. Sa stai într-un picior, la fel nu mai puteai – ore-ntregi, zile-ntregi. Cat sa poţi sta? Te lăsai în jos. Pe urma, sa faci flexiuni: sute de flexiuni, jos, în picioare, jos, în picioare. Nu mai puteai. Apoi te lăsau. Te puneau jos, cu picioarele-ntinse, asa, să-ţi apuci vârfurile degetelor de la picioare cu mâinile, ziua cu ochii la soare – pătrundea niţel – iar noaptea cu ochii la becul ce era în mijlocul acestei camere. Nu mai puteai nici asa. Aveai impresia ca intri în cimentul ala. Te loveau, te băteau; degeaba: nu mai puteai, s-a terminat. Ne-au luat într-o seara şi ne-au bătut numai în cap, cu nişte scânduri, asa, tot capul l-au tocat, încât a doua zi capetele noastre arătau ca nişte mine din alea marine, cu colţi. Se făcuse capul cat un balon. Eram negri toţi, absolut, pana şi pe fata. „De ne-ar omori mai repede.” – ne ziceam. Pe mine m-au bătut aici la talpi. Apoi a început sa se usuce muşchiul asta de pe brat, s-a-ngalbenit şi am făcut o fractura de humerus. Mi-au pus comprese cu apa rece, sa ma facă nou. Acuma le simt, toate loviturile astea. Ca tortura, aveau nişte cleşti, ca alea de spart alunele. Te strângeau cu cleştii de fiecare falanga, la fiecare deget de cate trei ori. Daca rezistai la asta, treceau la picioare; aşa încât degetele noastre, mâinile, labele erau numai rani şi miroseau a cadavru.

Îmi închipui ca era o cazna preferenţială pentru un sculptor; pentru el, degetele sunt la fel de preţioase ca şi pentru pianist.

— Pe urma, în ceea ce priveşte mâncarea, ne puneau gamelele la o anumită distanta de noi. Ne ţineau cu mâinile la spate, în genunchi. Mâncarea ne-o aduceau fierbinte. Trebuia sa te laşi cu încetul în jos şi fara lingura, fara nimic, să-ţi dai drumul deasupra castronului sau a gamelei. Sa cazi în acelaşi timp cu bărbia şi cu fruntea, ca altfel se varsă gamela şi te băteau şi pentru asta. Daca nu-ţi dădeai drumul în jos, te-mpingeau de la spate; nu exista sa nu vrei sa mănânci asa. şi cădeai cu nasul şi cu fata în clocotele alea. Eram plini de rani la gura, arşi la buze, la nas, la ochi. O nenorocire. Nu puteam înghiţi nici pâinea. Corpul nu mai primea mâncare. şi tot aşa miroseam. Si, Doamne, ce era. Au durat chestiile astea cu tot felul de torturi. Alta metoda: s-a adus într-o zi un castron cu sare. şi au pus apa peste ea. Era atât de multa, ca nici nu s-a mai topit, aşa de concentrata ajunsese apa. Ne-au obligat s-o bem. Refuzai? Ţi-o turnau pe gat, tot cu betele alea ascuţite înfipte-n gat şi cu lopăţelele. Nu puteai altfel, ca erai trântit pe jos, trebuia să-nghiti, ca altminteri mureai: ei tot turnau. Beai cat puteai. Vă-nchipuiţi şi dumneavoastră când ajungea sarea aia în stomac şi-n intestine: te ardea o sete groaznica. Şi-ncepeai: „Apa! Apa! Apa! Apa!” Crăpai. Plesneai. Noaptea, mai ales, când stăteam „in poziţie”, ma ceream colegului asta al meu, ca pe el il puneau sa ma păzească, împreună cu nişte băieţi de prin Neamţ, pe care-i cunoşteam din Piatra, şi ma ceream la veceu. Ma ducea. Ziceam: „Mai, Bebe, n-am nici o nevoie. Da-mi nişte apa sa beau”. Îmi dădea cate o cana. Ziceam: „Da-mi găleata”. Beam din găleata cat puteam. şi probabil ca l-au simţit sau l-a turnat cineva ca ma scotea prea des si, când m-am cerut într-o noapte, n-a vrut sa ma duca. „Nu mai merg cu tine. Stai 'in pozitie', banditule!” Am stat „in poziţie”. A discutat, totuşi, cu unul dintre aia care ma păzeau şi zice: „Du-te tu cu el iara”. Aveau, vedeţi, şi cate o licărire de umanism. Dar astea ii costau viaţa: puteau să-i puna şi pe ei alături de noi. Se temeau. Alta data m-a dus din nou. „Apa-mi trebuie.” – „Nu mai aduc apa.” – „Da-mi voie sa beau din aia sărată” – ca apa de pe conducta era salcie la Gherla: nu se putea bea; era doar pentru veceu. M-am repezit la closet şi am început sa beau apa din pumni.

Tace. Tac. Flacăra sâsâie. Vrea sa se stânga.

— Ne-au pus sa ne batem intre noi. Nu ne-am bătut. şi asta era una dintre metode. Daca accepţi sa te bati, are loc un fenomen: daca ai impresia ca celalalt te-a lovit un pic mai tare, iti zici: „Aha! Ai dat anume!” şi il loveşti şi tu mai tare. Te loveşte şi el mai tare. La randul tau, il loveşti şi tu. Atunci ne-am hotărât, orice s-ar fi întâmplat, sa nu aceptam asta. Am avut o încredere extraordinara în colegii cu care am fost torturaţi. şi niciodată n-am avut îndoială ca aceşti oameni se vor pierde pe drum. şi ne-a ajutat şi credinţa în Dumnezeu şi faptul ca ne făcuserăm un program şi de rugăciuni şi meditaţii la Jilava, pe care l-am menţinut tot timpul. In sfârşit, după vreo două-trei săptămâni, ne-au lăsat sa ne culcam.

Ochii îmi scapă către partea din spate a medalionului din os pomenit nu de mult. Arhanghelul Mihail, cu spada în mana stângă, atârnată pe lângă trupu-I de lumina, iar în dreapta cu Crucea de la Sfântul Mormânt, tocmai pogoară asupra României Mari, reprezentata prin harta ei. Tara, patria noastră, il primeşte matern, ca scoica din care Afrodita a urcat la viaţa din adâncurile întunecoase ale marii, înghimpata de raze.

De ce n-a coborât Arhanghelul atunci când acei tineri şi-au trebuit murdari buzele sărutând idolii „reeducatorilor” şi când Hristos a fost iarăşi şi iarăşi scuipat şi bătut în cuie în trupurile lor nimicnicite?

De ce?