„'REEDUCATII' ZÂMBEAU CA OR SĂ-I ELIBEREZE”

Principala grija a „reeducatorilor” era sa nu parvină dincolo de ziduri adevărul asupra activităţii lor, sa nu fie deconspirata organizarea crimei împotriva umanităţii, comisa în proporţii de masa la Piteşti şi Gherla. Ceea ce-i aştepta pe eventualii „trădători” era moartea – după cum e de bănuit, o moarte cu încetinitorul. Acesta era un alt motiv, în afara de cele enunţate în capitolul precedent, pentru care orice şoaptă era rapid cenzurata şi se trecea la „anchete” în legătură cu cele transmise, „anchete” constând în torturi ce depăşeau tot ce trăiseră „reeducaţii” anterior.

Pentru a fi înţeleasă gazda mea în aceea ca acceptase sa „depăşească norma”, fapt expus în capitolul precedent, se cade sa se tina seama şi de următoarea peripeţie:

— In celularul de la Gherla, existau mai multe carcere. In fabrica, aveam obiceiul sa trec pe la oameni şi sa le spun sa tacă, sa nu vorbească. Zicându-i şogorului cate ati auzit, îmi luam un risc pe care-l puteam plati cu viaţa. Erau multi ţărani din Ardeal acolo. Eu, fiind tot din Ardeal, îmi plăceau, ştiţi, aveau suflete curate; oameni, domnule, caractere extraordinare. şi mergeam pe la ei. Si, într-una din zile, ma vede un tânăr. Probabil m-a urmărit. Vine la mine şi mă-ntreabă: „Ce-ai discutat cu bătrânul?” Eu aranjam din timp: „Daca vine şi te-ntreabă ce am vorbit, le spui ca te-am învăţat cum sa lucrezi, sa dai randament mai mare, ca ţi-am zis sa lucrezi, ca, oricum, aici te reabilitezi.” – şi nu stiu cate altele la fel, „ca s-ar putea sa ne dea drumu-ntr-o zi.” aşa stabileam cu ei. Asta vine şi ma ia din scurt, ca ce am discutat cu acela. Acum, aveam şi eu curaj; şi eu eram la munca. Şi-i zic: „Te bag în p. a mă-ti! Tu ma urmăreşti pe mine?! Dar tu ce vorbeşti, când discuţi cu oamenii? Du-te şi-l întreabă pe el, sa vezi ce am spus!” Zice: „Las' ca te-aranjez eu!” „Aranjat” m-am trezit: ma cheama Livinschi. „Obreja, ai de făcut cinci nopţi la carcera! Ştii pentru ce?” Eu: „Nu stiu”. – „Ei, adu-ţi aminte, c-apoi ai sa vezi tu de ce.” şi m-au băgat la carcera. Ziua lucram. Seara, după ce mâncăm, ma vârau acolo. In carcera, nu te puteai lăsa nici pe genunchi, cu atât mai putin jos. Trebuia sa stai neapărat în picioare. Cinci nopţi le-am petrecut acolo. Când m-au scos: „Să-ţi bagi minţile-n cap, ca altfel o-ncurci!”

Nu-mi dau seama câţi cititori îşi pot imagina ce înseamnă ziua sa munceşti în picioare, cat e ea de lunga, în condiţiile unei nehrăniri sistematice pe parcursul întregii detenţii de pana atunci, după bătăi regulate şi tensiuni nefireşti, perioada în care s-au adunat şi săptămâni întregi fara măcar o clipita de aţipire şi noaptea următoare sa dormi aidoma cailor, de-a-npicioarelea. Frica de reintrarea „in poziţie”, adică de revenire la situaţia din care plecase, mi se pare dintre cele mai normale.

Norocul, în fabrica, era ca nu toţi lucrătorii proveneau dintre „reeducaţi”, adică nu toţi deţinuţii muncitori se numărau printre aceia cu psihicul şubrezit de spaima. In cele ce urmează, vom asista la una dintre acele întâlniri ce iti redau încrederea în tine, în semeni, în viitor, în viaţa, trepte necesare pentru a putea merge înainte.

— E adus în fabrica un cetăţean. Un tip solid şi foarte îndârjit împotriva lor. Îmi zice unul dintre şefi: „Da-i ăstuia ceva de lucru şi vezi ce poate sa facă”. – „Domnule, la ce va pricepeţi?” – il întreb. „Nu ma pricep la nimic.” – „Chiar la nimica? V-au adus aicea; oricum, e mai bine decât dincolo.” Credeam ca a trecut şi el prin „demascări”. Zice: „Ii bag în p. a mamei lor pe toţi ticăloşii ăştia!” – şi adăugă: „Sau eşti şi dumneata de-ai lor?”

Grea întrebare, când ţi-o pune un necunoscut despre care nu ştii ce hram poarta.

— Zic: „Domnule, eu sunt pus să-ţi dau de lucru aici. La ce te pricepi dumneata? Hai să-ţi dau ceva uşor”. I-am dat ceva. Ma gândeam: „Nu l-or fi adus aici sa ma traga de limba?” Livinschi se tot uita spre noi. In sfârşit, pleacă. Omul n-a putut sa lucreze ce i-am dat. „Da-i altceva” – îmi spune Livinschi. Ma duc la el: „Domnule, n-ai putut sa faci şi dumneata mai mult, sa n-ai discuţii cu ăştia?” Iarăşi înjura. Zic: „Hai să-ţi dau altceva de lucru, mai uşor”. – „Asculta, domnule – zice – cum sa lucrez?!” Şi-şi sumete pantalonii şi mâinile pana aicea. Când l-am văzut, il întreb: „Dar ce ti s-a-ntâmplat, domnule?!” Avea braţele rupte-n două-trei locuri şi picioarele la fel. Zice: „De pe front, domnule. Am luptat împotriva ruşilor!”

Celuilalt i-a fulgerat ceva prin cap. Şi-a luat curajul în dinţi.

— Ca l-am văzut în halul ala şi cat de pornit era împotriva lor. Ii zic: „Nu mai vorbi contra lor, ca nu-ţi dau drumul. Sa ştii ca ce scriu ăştia la dosar aici contează. De aia tine seama Securitatea şi nu-ţi da drumul. Da-i dracului, ca nu rezolvi nimic dumneata asa. Daca ma asculţi, o sa ieşi. Uite, părinţii mei nu stiu nimic de mine. Nu vrei dumneata sa le scrii o scrisoare?” – „Ba da. Unde stai?” – „Nu notezi nimica, sa te prindă, ca ai încurcat-o şi dumneata, o-ncurc şi eu. Daca afla ca ţi-am dat adresa, înseamnă ca eu dispar dintre cei vii. Iar dumneata ramai aici mult şi bine.” – „Am înţeles. Spune-mi.” – „Bicazul Ardelean, judeţul Neamţ, Ion Obreja. Spune-le ce ştii dumneata, ca sunt sănătos şi probabil ca-ntr-o zi o sa vin şi eu acasă.” – „Domnule, te servesc.”

O săptămână mai târziu, n-a mai fost de văzut în fabrica. Aurel Obreja şi-a închipuit c-a plecat.

— Când m-am eliberat, mi-au povestit tata şi mama ca, prin '51-'52, a venit la ei cineva. Mi l-au descris. El fusese.

Aceasta geana de sclipire omeneasca ne îmbărbătează sa avem tăria de a reveni în întunericul pe unde am bâjbâit pana acum. Il întreb:

— Domnule Obreja, Livinschi şi cu ceilalţi trecuseră şi ei în fabrica sau doar conduceau camerele?

— Nuuu! Ei erau stăpâni! Circulau pretutindeni. Nu-i oprea nimeni. Tremurau şi multi dintre caralii în fata lor; ştiau ce se întâmplă, dar nu puteau sa facă nimica.

— Ati rămas în fabrica pana la eliberare?

— Nu. Au scos deţinuţii politici din ea şi au băgat deţinuţi de drept comun sau nu stiu ce au băgat în locul nostru.

— Prin ce an?

— Prin '51-'52; o data cu ridicarea lui Turcanu, de care am auzit. Toţi „reeducaţii” zâmbeau ca a fost pus în libertate şi ca o să-i duca pe rand să-i elibereze. Insa nu s-a petrecut asa. Pe noi, o parte, care am fost luaţi martori la procesul lui Turcanu, ne-au izolat şi imediat după închiderea fabricii ne-au trimis la Jilava. Nu ştiam pentru ce au făcut asta. Ne-au risipit prin diferite celule. Au început anchetele, chiar acolo. Pe mine m-a chemat un locotenent-major tânăr: „Ia spune-mi ce ai făcut dumneata în 1941. Unde ai fost?” Ce legătură sa fi avut 1941 cu întâmplările noastre? Zic: „Vara aceea am fost trimis într-o colonie de elevi din Craiova”. – „Iti mai aminteşti vreunii dintre elevii care au venit acolo, din aceia mari mai ales?” I-am spus o serie de nume de-ale băieţilor, şi mai mari şi mai mici. „Mai gândeşte-te, mai gândeşte-te.” L-am recunoscut. Era un fost coleg din Ardeal, refugiat. Il chema Blaj. Fusese şi el în colonie.

Situaţie pirandelliana. Subiect pentru dramaturgie, prin ineditul întâlnirii celor doi; prin statutul lor social conflictual; prin crezurile deosebite; prin experientele personale antagonice; prin unitatea de loc, timp, acţiune ce le era impusa de împrejurările întrevederii; prin posibila răsturnare a relaţiei fiecărui personaj cu Puterea; iniţial, aceasta din urma era deţinută, formal, de ofiţer; insa urma sa se dovedească ulterior ca forţa psihica aparţinea, de fapt, victimei care învinsese prin refuzul ei de a colabora. La ridicarea cortinei, omul în uniforma apărea ca un salvator, ca un emisar al dreptăţii. In final, adevărul avea să-l puna la stâlpul infamiei. Toate se anunţau potrivite nici ca se putea mai bine pentru clădirea unei drame tensionate în care sa se confrunte doua lumi.

Dar viziunea artistica asupra existentei era exclusa acolo unde se implica M. A. I.-ul. Regulamentele îngheţau viul. Nimic din ceea ce este firesc nu mai funcţiona.

— Zice: „De alţii nu-ţi mai aminteşti?” Râdea. „Nu-mi mai aduc aminte de alţii” – desi il recunoscusem. S-a temut sa nu se afle ca ne cunoşteam. Îmi spune: „Domnule Obreja, o sa vina alt coleg sa te ancheteze”. O uşoară înmuiere a tonului, o atât de vaga umbra de simpatie. „N-are rost sa ascundeţi cele prin care ati trecut. Sa declaraţi tot. La proces, la fel.” Aveau dispoziţie ca, în astfel de situaţii, daca se trezeau fata-n fata cu un cunoscut, să-şi vestească superiorii, pentru a fi înlocuiţi. S-a conformat.

Când a început cu adevărat ancheta, ea s-a revelat ca una dorita, acceptata de anchetat, o ancheta – pentru a ramane-n universul teatral – cu funcţie cathartica, o ancheta politica fara precedent în comunism: victima era ajutata să-şi acuze călăii, participa la un act justiţiar drept, pentru prima data în istoria justiţiei pe dos din epoca.

Oare era vorba despre un act justiţiar cu adevărat drept?

— Mi-au cerut sa dau declaraţii privind toate prin cate trecusem şi cate le văzusem. Le-am dat. N-aveam nimica de ascuns. „N-aveţi decât să-i judecaţi pe toţi bătăuşii. Nu eu o sa ma opun.” Mi-a dat nişte explicaţii: ca faptele avuseseră loc din ordinul lui Horia Sima, zicea, pentru compromiterea regimului comunist. Cum „din ordinul lui Horia Sima”?! Sa se omoare legionarii intre ei? Pana la ultimul? Sa se bage unii pe alţii în balamuc pana la sfârşitul vieţii? Doar pentru a arunca aceasta crima asupra stăpânirii?! Nici o minte întreaga n-ar fi crezut ca un comandant îşi decima singur oamenii, sa rămână fara niciunul, pe deasupra atrăgându-şi şi condamnarea întregii omeniri!

Si mai caraghios este ca, prin aceasta acuzaţie, Securitatea îşi recunoştea o impardonabila slăbiciune: ordinele lui Sima erau puse în practica prin organele ei. Comandanţii penitenciarelor cu pricina, ofiţerii politici, medicii M. A. I., toţi gardienii, inspectorii de la centru, absolut toţi se aflau în solda legionarilor! Îşi asuma Securitatea răspunderea de a susţine aceasta aberaţie – posibila, de altfel, sub comunişti, ca orice nebunie?!

Fiecare dintre aceia aflaţi în noua ancheta era despărţit de ceilalţi. Stăteau risipiţi prin diverse camere.

— Colegii ne-ntrebau ce era cu noi. Le-am povestit. Nu le venea sa creadă. Am stat, de pilda, cu Horia Gheorghe Hulubei, nepotul savantului. I-am istorisit. Se uita la mine şi nu-mi dădea crezare. De ajutat, totuşi, anchetele astea mi-au ajutat la ceva, zâmbeşte naratorul. Pentru a suporta trecerea timpului, scoteam un oberlicht de la fereastra, umezeam geamul şi-l acopeream cu un strat de săpun şi altul fin de D. D. T. Il împărţeam în patru. Mi-am făcut pensule din rogojina şi desenam portretele cui voia să-mi pozeze. Nu acceptau toţi. Le era frica. Si, într-o zi, am fost prins de miliţian: „Ce faci acolo?” – „Desenez, daca nu pot face altceva.” Se uita şi el. „Sa nu cumva sa le ştergi.” – „Nu le şterg, domnule sergent-major.” Se duce şi-l cheama pe seful de secţie. „Care-i ala care a desenat?” – „Eu.” – „Sa nu cumva sa le ştergi” – după ce se uita. Pleacă şi-l cheama pe Ivanica – mare criminal ala. Vine cu ciomagul subsuoara. Niciodată nu te privea în ochi; n-avea curajul asta. Ca un lup din aia turbaţi era. „Unde eşti, ma, ala care ai desenat?” – „Sa trăiţi, domnule locotenent, eu sunt deţinutul cutare-cutare si, neavând cu ce sa ma ocup, am făcut şi eu desenele astea.” – „Ma, sa nu le ştergi, ca te omor în bătaie.” La fel cu Visinescu, ofiţerul politic care a condus bătăile noastre, când eram la „neagra”. Il aduce şi pe Maromet. A intrat şi el, cu vreo trei-patru-n urma lui. Camera înlemnise. După ce mi-a pus aceleaşi întrebări, bâlbâindu-se, s-a mirat de unde învăţasem sa desenez. Voia sa ştie ce am fost afara. I-am zis ca elev. „Si ce ai desenat aicea? Sfff-sfinti de-ai vvvostri?” – „Nu, domnule capitan, capetele unor oameni de aici.” – „Pe-pe care i-ai de-desenat?” – „Pe dansul, pe dumnealui.!” Se uita la desene, se uita la aia si, proptit în bata: „Să-să le ştergi şi sa nu te mai ocupi de lucrurile astea, ca-ca pppe urma di-discutam altfel!” Atât. şi atunci am priceput eu ca noi, martorii, eram foarte preţioşi pentru Securitate. Aveau nevoie de noi întregi şi nevătămaţi.

În timp, se vor aduna foarte multe lucrări de memorialistica privitoare la detenţia politica din Romania comunista. O schiţă de portret aici, o schiţă dincolo, treptat o sa se precizeze conturul negru-taciune al acestui zbir dintre cei mai siniştri. Ma tem ca nu se va mai găsi alta pata de culoare mai luminoasa decât cea de mai sus. In aceste rânduri unice, apare un Maromet care, desi primitiv, este atras de miracolul asemănării produs de arta, ca fluturele de lumina. A-l imagina proptit în bata-i ciobăneasca şi hlizindu-se la oberlicht -ul lui Aladin cere cărbunele unui Jiquidi pentru a-i nemuri caricatura duioasa pe o coala de hârtie. Iar glasu-i bolovănos străduindu-se sa mârâie patern, grijuliu pentru deţinut – păzindu-l de propria sa manie de răzbunător al „poporului muncitor” – are nevoie de umorul unui compozitor ca Paul Constantinescu pentru a fi întipărit în veşnicie. Un Moş Teaca din Barbaria. Ma bucur ca pot oferi portretiştilor sai din viitor şi o sugestie pentru cum va fi arătat Maromet în intimitate, eventual în familie, deoarece toţi caraliii din cărţile despre penitenciare şi lagăre suferă din pricina unor prim-planuri ale bestialităţii, nesprijinite pe un fundal al complexului celorlalte trăsături ale lor, ce sa le dea consistenta umana. Nu este vina memorialiştilor ca ei se îmbulzesc în istorie monocromi. Doar în acest fel se ştiau manifesta în fata publicului celular. Totuşi, erau familişti. Poate ca au iubit şi ei o dată-n viaţa. Poate i-a durut sufletul pentru vreun copil, vreun părinte, vreun caine de pe lângă casa.

Îmi amintesc ca scriitorul Marcel Petrişor mi-a istorisit întâmplarea ce a făcut, când era student pentru a nu stiu cata oara, ca o tânără să-l introducă în apartamentul unei prietene a ei, într-o vizita neanunţată. Pe când stăteau de vorba toţi trei, s-a deschis usa încăperii şi a apărut tatăl amfitrioanei, în papuci. Ea a făcut prezentările, la care, pe neaşteptate, intrusul s-a retras poticnindu-se stânjenit. „Iertaţi-l pe tata. E un mare timid. Şi-i e o frica de moarte de mama; ştiţi, sunt divorţaţi; de cate ori apare careva strain la noi, se teme sa nu fie vreun emisar de-al ei.” Adevărul, nebănuit de fiica, era ca cel care-şi luase tălpăşiţa fusese anchetatorul prozatorului, unul de neiertat; printre altele, l-a legat cu cătuşele, culcat de-a curmezişul unor sine de cale ferata, noaptea, în preajma Bucureştiului. Pe când trenul se apropia inexorabil, maiorul Enoiu se prefăcea ca nu mai putea descuia cătuşele. Iar acum dăduse ochii cu victima sa de odinioară, când şi unde se aşteptase mai putin. Sa adaug ca o alta fosta condamnata politic, greu lovita de soarta – şi prin aceea ca şi-a născut fetiţa în puşcărie – avea sa se pomenească, peste, sa zicem, douăzeci de ani, ca prunca devenita domnişoara i l-a adus plocon, la o dulceaţă, pe tânărul pe care-l iubea şi ca acesta, la randul sau, când a sosit timpul sa vina însoţit de părinţi, deoarece se apropia momentul cererii în căsătorie, a apărut la brat cu tatăl lui – fostul anchetator al viitoarei cuscre? Astăzi alcătuiesc toţi o familie. Astfel de amănunte întregesc firesc schiţele de portret menţionate. Ele sunt necesare, dar, inca o data, nu prea se lasa securiştii surprinşi şi ca oameni. E o ipostaza pe care o evita, jenaţi.

Ca a fost vorba despre arta practicata prin închisori – şi câţi erau aceia care toceau aşchiile de os pe ciment, le incrustau cu cate un vârf tare de sarma, le preschimbau în cruciuliţe şi medalioane.

— Domnul Obreja mi-a arătat şi prima sa încercare de la Targsor, de a modela acest material necunoscut sculptorului liber. Înfăţişează Maternitatea Sfântă. Cu cata amărăciune serioasa şi expresiva priveşte Maica la vorbitor şi cu cata frumuseţe înţeleaptă il asculta Pruncul. Dar Ei nu participa la cele istorisite numai în ipostaza grijii Mamei fata de Copilul care nu s-a despărţit inca de Ea, ci şi într-o ipostaza a maturităţii Celui din urma. Suprapus grupului Lor, chipul mult interiorizat al lui Hristos urmăreşte aceste peripeţii, le recunoaşte. A trăit El însuşi toate caznele acestea, numai ca Fiul Omului a trecut prin ele repede şi i s-a dat curând, la capătul unei zile, moartea pentru care a coborât printre noi. Pe când contemporanilor noştri care au crezut în El, în Numele Sau, nu li s-a îngăduit moartea, ci li s-au zvârlit dureri, şi suferinţe, şi batjocuri ce au durat cat mintea nu poate cuprinde, caci durata torturii nu seamănă cu durata măsurată în timpul nostru: ea n-are sfârşit. Iar Hristos înţelege mai bine ca oricine cat au răbdat aceia care au crezut mai mult decât în orice altceva în necesitatea omului de a ramane om, de a nu se lasa animalizat, cum era în intenţia torţionarilor.

Figura Sfintei Fecioare cu năframa, şi ea suprapusa, cat de severa a devenit cu anii şi cat de tensionata.