NIŞTE ŢÂNCI, ÎNCEPÂND DE LA DOISPREZECE ANI.

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos.

Curăţenia împrejurul locului de munca este cartea de vizita a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suporta regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii il sufoca. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit inca stăpâna sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentica se pleacă în chingile voinţei şi asculta de porunca „vizitiului”. Într-aceasta sta deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fara noima, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Socul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clătină uneori raţiunea, fara a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai putin, multi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţa delasata s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptata a propriei existente, devenita povara fara rost.

Ori de cite ori mi se deschide usa unei case necunoscute, ma bucur sa citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenta mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul.

Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cat am vegheat împreună ibricul cu cafea turceasca, operaţie ce apropie oamenii de fata, ii leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrata, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante ale unor figuri culturale şi politice mai mult sau mai putin celebre. La capătul înspumat al glumelor, eram năucit. După ce ai trecut prin ororile „reeducărilor”, este cu putinţă sa te mai distrezi cu aceste nevinovate scântei ale unei inteligente apuse pentru noi, romanii cei ieşiţi din comunism cu inima bolnava?

— Ma întrebam.

Sorbindu-ne pana la zat licoarea neagra, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat „sa lucram” în sufragerie. Pătrunderea în aceasta încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit, în O mie şi una de nopţi, Şeherezada. Fiecare mobila are cel putin una dintre fete incrustata de muşcătura făcătoare de minuni a cuţitului. Sunt înconjurat de milioane de flori de la care nu mai aştept decât sa exale miresme. Lampa de lemn atârna de tavanul scund, masiv candelabru plin de mistere. Candele cioplite dorm, culcate într-o rana, în vitrina, pe bufet. Troiţe fara număr le reiau, în dimensiuni reduse, pe acelea înălţate de neamul nostru la răscrucile timpurilor. Chipurile lui Hristos; al Maicii cu Pruncul; dar şi siluete umane; cate şi mai cate mărturisesc despre arta aceluia întronat aici, în „împărăţia” sa: modestul Aurel Obreja. Un salas mai mult decât ortodox: o varianta de biserica bizantina.

Nu. Nu voi putea lucra în aceasta camera. Avem de aspirat miasme, de contemplat, îndureraţi, scursorile vieţii pământeşti. Trebuie sa evocam temniţele României Roşii. N-o poţi face într-un Muzeu.

— Va rog sa revenim dincolo, repet în câteva rânduri, zguduit de saltul din iadul pentru care eram pregătit în acest rai al visării.

Începe:

— S-a terminat ancheta. In sfârşit, am fost dus la Jilava, „in depozit”. Înainte de proces, am fost chemat din nou şi întrebat daca numele date de mine erau adevărate – probabil s-au dus sa cerceteze, sa verifice, să-i caute pe băieţii aceia. „Mai Obreja, n-ai fost sincer cu noi.” – „Pai, de ce n-am fost sincer?” – „Numele astea nu le-am găsit la liceele la care ne-ai trimis tu.” – „Domnule anchetator, v-am spus: noi, activând sub comunişti, trebuia sa ne luam la randul nostru nişte masuri de apărare. Toţi am avut nume fictive. De exemplu, eu, aşa cum am declarat la început, nu ma numeam Obreja; ma numeam Gorun. Asta a fost numele meu conspirativ.” şi zic: „Probabil ca şi cei pe care i-am cunoscut într-o seara la Sosea au avut toţi acelaşi fel de nume”. şi datorita faptului ca am declarat-o despre mine mai înainte, am fost salvat de la bătăi în continuare.

Nu ştia ce-l aştepta după cotul drumului apucat.

Judecat la 9 februarie 1949, a primit condamnarea de cincisprezece ani.

Au fost înghesuiţi la Jilava, într-o singura încăpere, două-trei sute de studenţi şi elevi din toată tara. Nu peste mult, cei dintâi au pornit-o spre Piteşti. Ignorau ca li se prescrisese soarta de cobai, în cadrul unei acţiuni de amploare ce va fi ulterior socotita „crima împotriva umanităţii”. Elevii au fost expediaţi la Targsor, închisoare împărţită în doua secţii: una aspra, destinata foştilor S. S.-isti, adică agenţi ai Siguranţei Statului; cealaltă cu multa libertate de mişcare, pentru elevi. Au găsit acolo vreo suta, o suta cincizeci rămaşi condamnaţi inca din timpul lui Antonescu, unii chiar din '42, cum era „grupul Turtureanu”, moştenire comoda pentru noii diriguitori ai obştii naţionale: nu trebuiau rejudecaţi; aveau condamnări la peste douăzeci de ani. Iar pana la amnistia generala a deţinuţilor politici, din '64, alti ani de condamnare se vor însuma celor înscrişi în prima sentinţă.

— Unii dintre băieţi lucrau la atelier. Eu n-am vrut. Producea ţesătorie. Avea loc, în sfârşit, un fel de „reeducare”. Îmi rămăseseră în minte cele spuse de Nicolski: „lagăr de reeducare”.

— Ce înţelegeţi prin formularea: „un fel de reeducare”?

— Adică ne puneau la dispoziţie cărţi de doctrina marxista. Din când în când, ni se citea ziarul – articolele care-i interesau pe ei. şi ni se făceau promisiuni ca, daca ne „reeducam”, cu alte cuvinte daca citeam, daca ne îndoctrinam, urma sa fim pusi în libertate.

Pentru prima oara este pomenit numele lagărului de la Targsor printre locurile de detenţie unde s-au experimentat „reeducările”. Consemnez în memorie sa cercetez cândva aceasta „istorie” locala mai amănunţit.

Cititorii pot sa nu mai aibă complexul culpabilizării trezit de compararea propriei lor vieţuiri tihnite din libertate cu situaţia tineretului şcolar din acel lagăr special. şi ei, pana mai an, au fost supuşi aceluiaşi proces de „reeducare”. Poate chiar mai rigorist. Lectura cu glas tare a articolului de fond din Scânteia era o obligaţie zilnica sub dictatura lui Dej, în toate instituţiile patriei. La fel lectura „clasicilor marxism-leninismului”, a Micii autobiografii a lui Iosif Visarionovici Stalin (sau era o biografie?), a Istoriei scurte a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Erai obligat sa le conspectezi pe toate, ca şi puzderie de declaraţii, discursuri, documente de partid etc.; caietele iti erau verificate; conţinutul lor – seminarizat săptămânal de către un activist semialfabetizat numit lector politic. Mai erau cursurile de limba rusa, cele de economie politica, cele de marxism.

Un popor aflat în plina strălucire culturala, care dăruise Europei importante personalităţi în domenii variate de creaţie, era supus „reeducării” de către nişte inşi care, pentru moment, ar fi fost buni a fi trimişi sa înveţe carte. Dar oamenii se supuneau cerinţelor: aveau copii de hrănit, părinţi bătrâni de îngrijit. Li se ocupau toate odăile apartamentelor, minus una, unde erau înghesuiţi cu întreaga familie, când nu erau zvârliţi afara şi din aceea. Se temeau sa nu-şi piardă dreptul la cartela de alimente şi la aceea de îmbrăcăminte, câţi se bucurau de ele. Se temeau sa nu se pomenească fara slujba, peste noapte. Si, mai presus de orice, se temeau sa nu ia calea închisorilor, acuzaţi de „uneltire” – ceea ce, pentru experienta comuna, avea înţelesul ca te-ai plans unui prieten, unei rude chiar, ca ţi-era greu, ca nu mai puteai, ca fusese mai bine înainte.

— Era un director, Spirea Dumitrescu, fost ofiţer, destul de cumsecade. Nişte gardieni foarte de treaba. Când am vizitat Targsorul – după Revulutie – ne-am dus şi la mormântul lui Moş Dumitrache şi al primului gardian Vitelu, unde am aprins lumânări pentru ca s-au purtat foarte frumos cu noi. A durat, acest regim destul de dulce – adică toată ziua eram liberi prin curte – pana a sosit, în vara lui '49, un grup mare de elevi, o suta – o suta şi ceva, de la Suceava. Ăştia erau deja „reeducaţi”: cu cântece, cu şedinţe, cu cărţi, cu turnătorie.

Se înţelege: cântece de slăvire a ordinii noi, şedinţe de critica şi autocritica şi de luări de angajamente, cărţi de popularizare marxiste şi denunţul tuturor împotriva tuturor. Generaţiile depăşind astăzi cincizeci de ani ne amintim prea bine sistemul. Ne înnebunea, cu mic, cu mare. Probabil ca violenta acestui tip de antipedagogie lua alte proporţii în lagărul de la Targsor decât în libertate. Iar ceea ce era dezgustător pentru clienţii ceva mai vechi ai lui era spectacolul degringolării morale a unora ce se presupunea ca aveau un ideal, acceptarea făţarnic entuziasta a doctrinei împotriva căreia se ridicaseră, adoptarea măştii, dar şi a comportamentului adecvat ei – acela de a te face lup pentru fraţii tai.

Aurel Obreja, printre alţii – tot soseau transporturi noi de elevi de pe întreg cuprinsul tarii – s-a antrenat la unificarea tuturor „nereeducatilor”, pentru a se face fata invaziei minciunii.

Iată unde încep sa se distingă personalităţile oamenilor „de afara” de acelea ale unora dintre deţinuţii politici. Deosebirea sta într-o conştiinţă mai vie, la cei din urma, a demnităţii personale, a dreptului tocmai la libertatea de conştiinţă, a pericolului de a se lăsa mânaţi de spiritul de turma, a dispreţului fata de oportunism. Desigur, astfel de calităţi nu pot fi generalizate asupra tuturor deţinuţilor politici, cu atât mai mult cu cat, după cum se ştie, destul de putin numeroşi dintre aceştia reprezentau cu adevărat nişte luptători cu convingeri social-politice clare, cei mai multi fiind victime ale denunţurilor mai mult sau mai putin anonime săvârşite de bolnavii mintali ce abundau în epoca şi de ariviştii de toată teapa şi din toate straturile.

— Deci ei veneau „reeducaţi” de la Suceava?

— De la Suceava, de Turcanu. Acolo încercase Bogdanovici mai întâi o „reeducare” tot în stil Targsor; ne facem ca ne „reeducam” şi rămânem aceiaşi.

Acest principiu al supravieţuirii urma sa triumfe pretutindeni în tarile din Răsărit şi el ne-a făcut cunoscuţi şi de hazul omenirii: noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne plătesc.

— Or, Turcanu n-a acceptat aceasta forma de „reeducare”. Lucrurile erau aranjate dinainte. Indiferent daca ar fi fost în frunte Turcanu sau altul, „reeducarea” tot cu bătăi, teroare şi omoruri ar fi fost dusa. Pana în toamna, s-a mers asa. La sfârşitul verii, un lot de elevi am fost izolaţi şi băgaţi în secţia poliţiştilor, într-o camera destul de mizerabila.

După vreo luna de izolare, sosi o inspecţie trimeasa de Ministerul de Interne. In fruntea ei se aflau ofiţerii superiori Sipeanu şi Dulgheru. Li s-a oferit condamnaţilor să-şi redobândească statutul anterior, daca primeau „reeducarea”. Cum ei au refuzat, li s-a promis sa fie scoşi la aer liber, cu condiţia sa nu-i influenţeze pe aceia care „se reeducau”. De data aceasta, majoritatea primi târgul. Rămăseseră trei pe poziţia adoptata.

— Zice: „Ei, Obreja, vrei?” – „Nu vreau sa ies”, le spun. Au rămas trăzniţi. „Pai, de ce?” Zic: „Pentru ca dumneavoastră o să-i credeţi pe cei care-şi fac reeducarea, când o sa ne toarne cu tot felul de neadevăruri, n-o sa ne credeţi pe noi. Aia au interesul sa va minta; şi-n maximum doua săptămâni, noi ne trezim din nou băgaţi la izolare. aşa ca nu ne mai deranjam. Rămânem pe loc”.

La insistentele ofiţerului de cariera, directorul cel cumsecade, ii veni o idee, singurul of ce-l durea cu adevărat:

— Zic: „Domnule director, ies cu o singura condiţie – dacă-mi daţi o camera să-mi fac un atelier de sculptura!”

Acesta era „criminalul”! Tânărul suferea ca nu se putea dedica mai departe creaţiei; cu şmecherie inocenta, ştia profita de ceea ce trăise mai greu în viaţa de pana atunci, pentru a dobândi un drept natural, lipsit de orice legătură cu politica, dreptul de a ramane. Artist!

Atelierul s-a deschis. Suplimentar, i s-a adus o căruţă de pământ lutos, ipsos. Şi-a confecţionat singur uneltele. A primit comenzi pentru busturile „marilor dascăli ai proletariatului”. Calitatea acestora, după finisare, i-a înlesnit dobândirea unora mai „serioase”: busturile comandantului şi ale gardienilor – mai după fotografii, mai cu cate o şedinţă de pozare. Cu prilejul lor, schimba cate o vorba cu comandantul care i se adresa părinteşte: „Domnule director, dumneavoastră ne-aţi luat de copii. Trebuie sa fiţi convinşi, desi cei mai multi de aicea sunt nişte ţânci, începând de la doisprezece ani – ca Ladea şi alţii de prin Maramureş, ca Puşcaş, doctorul care a ajuns o celebritate mai târziu – trebuie sa fiţi convins ca aceşti copii stiu bine ce au de făcut în viaţa. Noi nu acceptam reeducarea. N-am furat, n-am tâlhărit. Pentru ce sa ne reeducam?”

— Acest atelier a avut o mare importanta pentru toţi elevii care au refuzat „reeducarea” – îmi explica gazda mea. In el ne întâlneam, discutam atitudinile de luat împotriva „reeducaţilor”. Veneau şi o mare parte dintre gardienii de paza. Îşi cereau voie de la director şi soseau sa ne viziteze. Aveam o mulţime de lucrări.

Ce luminos final de capitol! Desigur ca iubitorii aceia de sculpturi se simţeau, în fosta baie devenita studio de creaţie, aşa cum m-am simţit eu însumi în sufrageria amfitrionului meu: martori ai minunii.