„BANDIŢILOR, V-AŢI GÂNDIT SA VA FACEŢI DEMASCAREA?”

Trecuseră două-trei săptămâni de torturi neîntrerupte şi umiliri de neconceput, în care perioada cei câţiva intraţi în focurile „reeducărilor” au fost, pe deasupra, împiedicaţi total sa doarmă. „Ce vor de la noi?” – era întrebarea chinuitoare pentru toţi.

Una este sa cunoşti obiectivul torţionarului şi sa primeşti tortura deoarece refuzi oponentului tau a şi-l atinge, iar alta sa ai convingerea ca te afli în mana unor forte demente, ale căror jucărie ai devenit. Conştiinţa ca adversarul tau şi-a propus atingerea unui scop este, într-un fel, liniştitoare, oricât ţi-ar fi acesta de duşmănos: împlinindu-şi el telul propus, iti redobândeşti liniştea – fie şi aceea a morţii. Aceasta convingere e asociata alteia, în mod indiscutabil, anume aceleia ca realizarea telului sau depinde de tine. De aici deduci ca ţi-ai păstrat libertatea de cuget şi acţiune. A avea liber arbitru constituie o condiţie a fericirii.

Alta este sa constaţi a fi devenit peste noapte proprietatea unor mecanisme destructive cu care nu poţi stabili nici un contact uman, nici al discuţiei – oricât de rebarbativa – nici al afectelor – oricât de absurd în situaţia data.

Tocmai fiindcă celor supuşi „reeducării” le era eliminata orice şansă de a-şi lua viaţa, le dispăruse – pana la ultima nădejde – încrederea ca ar mai fi putut contribui în vreun fel la diriguirea propriului destin. Cu alte cuvinte, fuseseră jefuiţi de liberul arbitru. Aceasta nu mai reprezintă o situaţie dramatica aidoma celorlalte. Încep sa plutească în aer spaimele tragediei metafizice. Ti se impune abandonarea condiţiei umane, ruptura ireparabila. Despărţirea abrupta de specia ta este însoţită de un avangust al absolutului şi al iremediabilului.

„Ce mai vor de la noi?”

La capătul acestei prime perioade, li s-a îngăduit sa puna capul jos sa se culce.

— Ne-au lăsat sa dormim cam trei-patru ore şi ne-au sculat noaptea. „Bandiţilor, v-aţi gândit sa va faceţi 'demascarea'?”

Domnul Aurel Obreja ma întreabă de parca acum am fi atunci, iar eu alături de dansul, buimac de amorţeală creierilor:

— Ce „demascare”?

Apoi reia imitarea glasului lui Turcanu:

— Zice: „Tot ce ati lăsat afara şi interesează Securitatea!” – „Dar. Am declarat – spun – tot ce a interesat ancheta.” – „Nu-i nimic. Zi ce ai făcut afara.”

Camera fu populata peste măsură cu alte cadavre ambulante. Acele personaje noi care suportaseră tratamente identice prin alte camere, iar acum erau aduse aici pentru Marele Spectacol al Înfrângerii celor cinci.

Intra în tehnica uzuala a partidului comunist ca, în vederea stăpânirii oamenilor, „autocriticile” sa se săvârşească de fata cu turma întreagă în care se număra victima. Celelalte „oi” aveau datoria sa se amestece în farsa Spovedaniei (o numesc astfel pentru ca, inversându-se modelul sacru, la capătul „confesiunii” urma „angajamentul” de a nu mai repeta greşeala şi de a faptui conform indicaţiilor, întocmai ca în cazul energumenului pregătindu-se să-şi îndeplinească un canon ce să-l curateasca); ele acuzau, dezvăluiau faţete ale „adevărului” omise de cel în cauza, cereau „o principialitate neabătută” din partea „adunării generale”.

Apariţia celorlalţi chinuiţi oferea celor de fata oglindirea măsurii în care le era descompus propriul biologic. Al doilea lucru dedus fu ca la ei, în camera 99, se desfăşura exterminarea exemplara, aceea „la cel mai înalt nivel”.

Daca aici nu reuşeau sa te convingă sa declari tot ce voiau, însemna ca trebuia sa te omoare. Chiar ei spuneau asta. Acolo, la cimitirul din Gherla, era un haiduc, un hot – Roja Sandor. Avea o cruce mare. şi ne ameninţau: „La Roja Sandor cu fosilele! Voi sunteţi fosilele deţinuţilor!”

Daca era de mirare faptul ca aşa-zisa ordine interioara a penitenciarului încăpuse pe mana tot a unor deţinuţi politici, lucrul era, în acelaşi timp, de înţeles: aceştia fuseseră „reeducaţi”; administraţia avea încredere în ei şi se ajuta cu „vigilenta” lor. Daca deţinuţii „reeducaţi” circulau slobod de la o celula la alta, ba chiar mutau confraţi de-ai lor de ici-colo intre zidurile închisorii, oricât de uluitor era, aceasta putea fi explicat prin comoditatea sau delăsarea aceleiaşi conduceri. Daca „reeducaţii” îşi chinuiau colegii, cum s-a văzut anterior, se putea explica printr-o aplicare vinovata a principiului liberal laissez faire, laissez aller, în mod intenţionat înţeles aberant. In loc ca, datorita libertăţii de mişcare şi a iniţiativei particulare presupuse de acest principiu, viaţa obştească sa se îmbunătăţească, ea ajunsese în puterea unor brute şi a unor cazuri patologice, se degradase pana la a-i fi preferata sinuciderea.

Am înşirat aceste modificări ale regulamentului de ordine interioara, specifice Gherlei atunci, pentru a arata ca minţile celor căzuţi îşi mai aflau rezerve argumentative intru falsificarea situaţiei de fapt. Bineînţeles ca falsificarea le era inutila şi dăunătoare. Insa intra în regula gândirii oamenilor de bun-simţ şi cumsecade. La ce ma refer? Nici unui ins normal nu-i vine uşor sa accepte fara nenumărate împotriviri, cârtiri şi refuzuri evidenta ca semenul este fundamental rau. Cu atât mai dihai când acesta reprezintă unul dintre organele Justiţiei care, la randul ei, acţionează în numele Ordinii în Stat însăşi şi reflecta felul în care se comporta guvernul Patriei fata de cetăţenii reprezentaţi de el.

Or, pumnul de condamnaţi torturaţi în camera 99, printre care şi domnul Aurel Obreja, avea acum proba de neînlăturat ca Securitatea era prezenta printre ei, ca acţiona minut de minut, ca insufla frângeri de mădulare şi suflete, poruncea paşii de străbătut pana la dezumanizarea totala a victimelor, conducea caznele prin mijlocirea „reeducaţilor”. Aceasta dovada era: revenirea la ancheta, în condiţiile unei sălbaticii fara nume, de data aceasta o ancheta condusa de unii dintre condamnaţi înşişi, în speranţa ca, într-o buna zi, vor fi răsplătiţi cu grade ofiţereşti, cu bunurile materiale corespunzătoare si, desigur, cu eliberarea, indiscutabil înainte de termen.

Securitatea nu mai avea suficienţi anchetatori? Nu mai avea suficient timp? Nu mai avea suficienta cruzime? Le avea pe toate cu prisosinţă şi nu arareori folosea aceleaşi metode ca şi „reeducatorii”, caci de ea fuseseră instruiţi cum sa distrugă fiinţă umana. Ca sa punem punctul pe i, ea urmarea un scop. Acesta s-a revelat doar când „reeducările” au fost sistate, cu prilejul pregătirii procesului „reeducatorilor”, un scop pe care nu este cazul să-l deconspiram acum, când urmărim cu ezitare formularea gândurilor şi a intuiţiilor acelora care abia mai puteau judeca, nedormiţi, bătuţi permanent, în criza comiţiala perpetua.

Asistând la felul cum se „demascau” unii pe alţii mai vechii suferitori ai procesului de „reeducare” cu bata, domnul Obreja trage concluzii:

— Greşeala studenţilor, socot eu, a fost ca, stand la Piteşti împreună, cei din Moldova cu cei din Muntenia şi cu cei din Ardeal, şi-au povestit unii altora viaţa; şi asa, în discuţii intime, sigur ca au dat în vileag şi lucruri pe care le-au ascuns la Securitate. Asta le-a fost ghinionul: se cunoşteau intre ei prea bine. Noi nu ne-am povestit nimica şi mai ales despre cei care au rămas afara. Nu ne interesau lucrurile astea. Aveam, totuşi, o alta educaţie.

— Turcanu ii lasa şi pe ceilalţi „reeducatori” sa se amestece în ordonarea torturilor?

— Ma interesez, deoarece mi se pare imposibil ca un singur individ sa preia o masa atât de enorma de informaţii, sa o prelucreze în minte şi sa hotărască unde erau legăturile nesigure şi se resimţea nevoia completării lor; mai ales sa aleagă mijloacele ce ar fi putut smulge acele adaosuri „necesare”.

— La început, nu. El a condus tot. Pe urma, am rămas pe mana altora. Turcanu era prea ocupat cu tot etajul, cu toată închisoarea şi cu fabrica. Nu mai venea decât seara.

— In fiecare seara?

— In fiecare. Pentru ca în acea perioada noi eram în plina atenţie, ca cei care înfruntaserăm „reeducatorii” de la Targsor, cum ştiţi. Mai trecea şi-n timpul zilei o data, de doua ori. Seara venea anume pentru bătăi. Ziua rămâneau Livinschi, Popa Tanu, Martinus; erau multi. Nici nu mi-i mai aduc aminte.

Vorbitorul trece la alta categorie dintre cei prezenţi acolo:

— Copiii aduşi au fost ţinuţi astea vreo douăzeci de zile, poate chiar o luna, doar ca sa vadă schingiuirea noastră, cat a fost cea mai cumplita. Pe urma, au început să-i puna şi pe unii dintre ei „in poziţie”. De jur-împrejurul camerei au adus doar oameni bătuţi prin alte camere şi care nu se „reeeducau”. De aia-i aduceau la „Camera Morţii”. Erau multi acum – patruzeci, cincizeci – „in poziţie”. Ma gândeam ca, probabil, comuniştii puseseră mana pe toată lumea, pe toată omenirea. şi era la latitudinea lor, aveau libertatea sa ne omoare.

Gândul era firesc când constatai ca nu mai puteai nădăjdui în alt ajutor decât al lui Dumnezeu. Unul după altul, toţi cei trecuţi prin „reeducări” au ajuns la aceasta concluzie – de fapt, lipsita de temei. Era, insa, unica explicaţie logica a celor ce se petreceau. şi cat de uşor este de făcut saltul de la aceasta idee la autoconvingere! Daca pământul e al lor, de ce sa ma mai opun? Singur nu voi putea nimic impotriva-le. Astfel acceptai căderea ca pe ceva firesc; intrarea în tagma criminalilor, ce ti se cerea cu atare violenta nebuneasca. Pentru a nu bate la randul tau, ar fi trebuit ori să-ţi păstrezi sănătatea mintala – ceea ce nu era posibil – ori sa fii sfânt.

— Livinschi cum arata?

Doresc sa aflu cat mai multe detalii concrete.

— Era un individ scund, gras, n-avea nici o trăsătură să-ţi rămână. Cred ca nu era atât de rau, pentru ca avea şi momente când puteai discuta cu el. Era unul dintre cei cu care – atât eu personal, cat şi colegii mei – am schimbat o vorba. „N-are nici un rost – zicea – sa va-ncapatanati; sa ştiţi ca nu scăpa nimeni de aici. Trebuie sa declaraţi tot ce n-aţi declarat la Securitate.”

— Martinus ce înfăţişare avea?

— Martinus aproape ca semăna cu Turcanu. Doar la gura nu. Avea buzele subţiri. Era ciangau, după cate stiu eu. Nici pe el, nici pe Turcanu nu i-am văzut zâmbind niciodată. Martinus probabil ca primise pe atunci ordin de la superiorii lor de la Securitate sa înceteze cu bătăile astea dezastruoase, asa, distrugătoare, sa omoare lumea. Ca noi simţeam pulsul după cum băteau.

— Dar Tanu Popa?

— Era mic de statura, mic de tot; mai mic şi ca mine; de vreun metru-saizeci. Era extraordinar de frumos. Ca un înger. Înger părea; ca o fetiţă din alea de optsprezece ani. Uluitor de frumos! Dar de o răutate şi de un sadism cum n-am putut să-mi închipui. Ma gândeam: „Cum de a pus Dumnezeu atâta frumuseţe în aceasta bestie umana?” Batea cu o cruzime extraordinara, strângea de gat, te fărâmă cu cleştele. Nici nu pot sa spun cu ce ferocitate te chinuia acest om. După Turcanu, el venea, ca era mana lui dreapta, cu aceeaşi putere. Pe urma erau la rand Martinus şi ceilalţi bătăuşi. De altfel, cu cat băteai mai mult, cu atât erai mai bine văzut. Stoian ne batea în special pe noi şi pe elevii de la Targsor. Pe mine mai ales, ca l-am acuzat acolo. Va închipuiţi, ii spuneam „Mamutul”. N-avea nici judecata, nici sentiment, nimica n-avea omul asta. Din naştere ii era o mana deformata; nu stiu – ii lipseau nişte degete. Ii ziceau şi „Ciungul”.

— Si, desi infirm, izbutea sa bata?

— Vai de mine! Batea şi cu ciotul ala, în prostie; dădea unde apuca. Mai ales în noi, ăştia care stătuserăm cu ei.

— Dar Cobzaru?

— Era un băiat frumos. Mai înalt, asa, la un metru-saptezeci. Un tip drăguţ. Cred ca el mai mult de spaima căznea. Trecuse pe la Suceava. Pe Cobzaru, în sfârşit, n-aş putea să-l acuz ca a fost un mare bătăuş. A făcut-o, dar nu intra în comitetul lui Turcanu. Stoian făcea parte din comitetul asta.

Inclinarea înnăscută a conlocutorului meu spre arta il face să-i caracterizeze pana şi pe torţionarii sai în raport de Frumos. Acesta devine o categorie pe care nici Moartea n-o poate umbri în cugetul omului, după cum se vede. Aceasta deducţie este mângâietoare: nici infernul nu poate distruge anumite coordonate ale Creaţiei. Este întăritor s-o afli într-o epoca şi într-un colt al lumii de unde iti vine sa crezi ca Dumnezeu s-a ocultat.

Va sa zică, la sosirea lui Turcanu, aceea de seara, ii găsea „in poziţie”. Avuseseră timp de gândire pe parcursul zilei, de „meditaţie”, când fuseseră datori sa gândească la cate nu declaraseră inca.

— Şedeam toţi ca nişte sfincşi, pe lângă pereţi, şi ne-mpingeam în ei de parca am fi putut sa intram în ziduri. „Gata! Acuma începem!” Turcanu venea pe la fiecare. „Tu la cate probleme te-ai gândit?” – „Pai, domnu' Turcanu, la una.” – „. Tu-ţi Dumnezeu' mă-ti, lasa ca te facem noi sa te gândeşti! Tu, la cate!” – „La doua.” – „Ai scăpat în seara asta. Tu?” – „La una.” – „Tu?” – „Nu mai am ce spune, domnu' Turcanu.” – „Lasă, ca spui tu.” şi aşa trecea şi trebuia să-nceapă bătaia a vreo treizeci-patruzeci. Cea mai groaznica situaţie era atunci când batea pe altul. Când te batea pe tine, măcar ştiai sa te încordezi şi toată concentraţia nervoasa te ajuta. Dar când vedeai cum ii batea pe alţii şi cum ii schingiuia, cred ca nici Phidias în Laocoon n-a izbutit sa arate o durere mai expresiva decât am văzut acolo, la Gherla. O lua de la noi, cei din „comandatura” Targsorului, cum ne zicea. Iar pe cine baga în rand cu noi, ştiam ca nu mai avea scăpare.

— Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre ca niciunul dintre cei cinci care ati fost torturaţi de-a valma n-a bătut la randul sau, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?

— Niciunul dintre cei cinci care am fost acolo. Niciunul. Am aceasta satisfacţie. Nu ca am fost erou – sau ca am fost noi eroi. Nu pentru asta. Daca mai continua în ritmul ala, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu stiu ce se-ntâmplă. Probabil ca găseau o metoda de schingiuire pentru a ne impune sa batem la randul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor pana ti le striveau; la picioare; ma rog, bătut la gat; bătut cu cantul scândurii pe cap; la talpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

— Este posibil ca prin bătaia în cap sa fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrala si, odată distrus acela, oamenii sa devina nişte animale care nu mai judeca, nişte bestii?

— Cred. Pentru ca unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un soc din asta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus sa tragem pe noi cate trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai stiu cate. Făceam „manejul”, adică ne roteam în jurul camerei asa. „Hai, gata! Pregătiţi-vă sa plecaţi la Piteşti!” – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraserăm de nu mai puteam. şi nu mai eram în stare sa mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Da-i, şi da-i! şi acest Titi Stoica a avut o criza nervoasa. A început sa rada; şi-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte.” M-a impresionat atât de mult aceasta ieşire de nebunie a colegului meu. şi am strigat: „Bestiilor, il omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!” – „Dumnezeu' mă-ti!” – zic aia. „Ii iei apărarea camaradului tau?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap 'camaraderia'!” După aceasta criza, l-au iertat pe Titi de „manej”, sa se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întâlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrica. Rămăsese cu aceasta.

— Stiu eu cum să-i spun? Probabil ca i-a atins vreun centru nervos, ca altfel nu se explica. şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el ca cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bata. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mana sa primească pomana; pe unde găseşte cate ceva, mănâncă. aşa am auzit.

— Dar n-a ajuns sa bata pe alţii.

— Constat interogativ şi abia mai îndrăznind sa nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate imposibilităţii de a mai răbda.

Dar halucinaţii sa fi fost? Îmi amintesc ca gazda mea mi-a arătat într-una dintre aceste zile de când o frecventez, o bucata de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri demolata de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o domnului Obreja. „Uite, sa ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei.” Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o buna zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolata şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcăne adânci ca doua orbite pustiite de organele vederii.

— M-am gândit sa nu tin ţandăra asa, ci să-i dau o valoare. şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îşi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: „M-am gândit sa nu las ţandăra asta de om asa, ci sa dau suferinţei sale o valoare.” şi i s-a sculptat în inima pe totdeauna. şi de aceea Titi Stoica nu mai poate reveni intre cei asemenea lui.

Va sa zică, şoptisem, cu privire la el:

— Dar n-a ajuns sa bata pe alţii.

— Nuuu! Niciunul dintre noi n-a bătut! Nu ca am fost eroi, noi ăştia – v-am mai zis. Nu stiu ce se mai întâmpla daca mai dura chinul acela: ori acceptam moartea, ori. Spunea Turcanu, cu fata către mine: „Uite, credeam ca asta nu rezista, şi rezista cel mai mult! Lasă că-l aşteaptă Roja Sandor.” Adică ma ameninţa cu moartea. Dar mai înainte de a ne omori, voia sa declaram tot ce a fost afara. aşa ca, daca mai continua mult timp, cine ştie ce ar fi fost şi cu noi. Ca, daca te torturau întruna, nu mai puteai. Puneai şi tu mana pe ciomag sau te duceai sa pălmuieşti. Ca nu mai erai normal. Nu mai era niciunul dintre noi normal. Unii nu mai puteau. Săreau de jos şi începeau sa bata şi ei. Ca şi Haig Zoltan, care a ajuns sa ma bata şi el. Când am luat gamela şi am strigat la el: „Te bag în p. a mă-ti de bandit!” – atunci n-am mai putut nici eu. Îmi zic: „Asta, bandit ca şi mine, vine şi ma loveşte!”

Acest moment al relatării este de o importanta capitala, deoarece surprinde doua falsificări ale judecăţii la care se ajungea datorita torturilor şi a atmosferei de violenta generala. Una: acceptarea titulaturii şi a conştiinţei de „bandit”. A doua: orgoliul, activ inca, în pofida umilinţelor de negrăit la care era supus, il face pe Aurel Obreja sa aibă, la randul sau, o reacţie violenta – pe data reprimata, slava Domnului! Chinuit de toţi, nu suporta sa fie chinuit şi de omul cu care a intrat în focul „reeducărilor”, cu care s-a împrietenit cel mai de curând. Nu este de mirare ca s-a deşteptat tocmai orgoliul, fiindcă părintele acestuia, demonul, stăpânea acel tărâm.

Abia acum ni se lămureşte ca, pe fondul inculcării ideii ca deţinutul politic este un „bandit”, când se ajungea la asimilarea ei, mai mult sau mai putin recunoscuta şi acceptata de el însuşi, o provocare ce indigna sufletul victimei în mod deosebit stârnea dorinţa de a pune adversarul la punct cu propriile sale mijloace. Astfel se declanşa ultimul act al tragediei, acela al transformării victimei în calau, tinta finala a „reeducatorilor” născociţi de comunism.

— Dumnezeu să-l ierte, c-a murit, săracul. Lui nu-i permiteam acest lucru.

— De ce lui anume nu i-o îngăduiaţi?

— Domnule, pentru ca pana atunci a stat „in poziţie” cu mine. Insa i-am înţeles şi pe ăştia. Ca şi pe colegul meu, acela care ma vizitase şi acasă, Bebe. La un moment dat, mi-a spus: „Aurele, te rog sa ma ierţi, dar n-am mai putut”. I-am zis: „Bine, loveşte mai cu sete, sa nu vadă ăştia ca ma menajezi, ca atunci iar ajungi în poziţie şi te trezeşti ca faci alte lucruri şi mai grave, alte prostii”. Iti făceau nişte chestii de nu mai puteai suporta, domnule! Când te puneau sa mănânci într-un picior sau în genunchi, cu gamela la distanta şi cu mâinile la spate, nu mai rezistai. Nici eu.