MIRCEA VULCĂNESCU MI-A FĂCUT IMPRESIA UNUI SCHELET DE BISERICA ARSA.

În niciuna dintre relatările publicate privitor la „reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit marturii directe care sa dezvăluie naşterea „zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovada, din care se deduce ca „reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, daca cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematica a deţinuţilor tineri. (E o impietate sa se creadă ca n-au suferit în focurile ei şi adulţi intre doua vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.)

Argumentul pe care ma întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul ca, în atelierul de sculptura improvizat în lagărul de la Targsor – un centru de opoziţie la „reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul – în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi.

Sub masa din fata mea – masa de lucru actuala – îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbra. Tot ascultând cuvintele rostite de gazda, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezida forţa multa în acea bucata de lemn, o forţă magnetica ce nu-mi da pace.

De când ma stiu, am fost frate bun cu copacii. Daca nu ma năşteam om, mi-aş fi dorit sa fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptata îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe data ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul în mulţime şi-n spatiu. De multe ori, a ma lăsa sa lunec în acest vis al metamorfozei este un mijloc de contopire cu Existentul, de înfrângere a limitelor individuale, de universalizare a persoanei. Aproape o trăire mistica.

Dar domnul Aurel Obreja a sesizat frământarea mea pe taburet şi i-a ghicit motivarea. Se ridica, se apleacă, înhaţă, înălţă intre palme şi depune înainte-mi, pe tăblia altei mese, de care ma sprijin într-un cot, obiectul ce ma interesează.

Sunt ca un copil căruia i se astâmpără curiozitatea. Freamăt de o bucurie pe care socotesc ca este indecent s-o manifestez în casa lacrimilor neplânse, unde am fost primit prin forţarea propriei modestii a locatarului ei. Numai ca ma înşel asupra trăirilor bărbatului de alături. El însuşi, artist fiind, a rămas un copil care a trecut de maturitate (are şaizeci şi sase de ani şi arata de cincizeci). El însuşi resimte nevoia sa surprindă efectul muncii sale, al visării lui „înlemnite”, asupra acelora pentru care se dăruieşte. Ramane cu irisurile negre aţintite asupra globilor mei oculari, să-mi cântărească impresia.

Ca nori apăsători, mărunţi, pietroşi, loviturile dălţii apasă orizontul fortului Jilava, sculptat în fibra lemnoasa muşchiuloasa din fata mea. Trei scene urcând anevoios din apele încremenite ale fostului trunchi cojit înfăţişează trei ipostaze ale camerei O, de la Secţia I, a condamnaţilor la moarte.

La vremea sosirii la Jilava, despre care abia mi-a vorbit, stagiu premergând expedierii la Targsor, pe tânărul şi proaspătul judecat l-a năucit viziunea puşcăriaşilor agăţaţi de gratiile acelei încăperi, sa vadă ce se petrecea în curtea subpământeană, cate patru-cinci victime cu obrajii supţi, livizi, năpădiţi de buruiana bărbilor neţesălate, ca de ierburi acvatice, chipuri disperate ale unor înalţi ofiţeri şi ale unor politicieni, ceasul vieţii cărora era plănuit sa se oprească în curând.

Dintre acele figuri de neuitat, artistul a reţinut, sub apăsarea cuţitului în masa lemnului, un tânăr resemnat: sade cu mâinile atârnate intre genunchii despărţiţi, legate intre ele de lanţuri prinse cu cătuşe, după cum şi gleznele ii sunt înlănţuite. Sufocarea acestui interior unde un om îşi aşteaptă sfârşitul are un mijloc de eliberare: cavoul se încheie, în partea superioara, în arcada. Aceasta boltire aminteşte de bolţile cerului; e drept ca evoca şi destinul, deci Fatum -ul, de Neînlăturatul. Insa suntem urmaşii Învăţătorului, de la care am deprins Nădejdea şi am aflat despre slobozia noastră. Aceasta ştiinţă dobândită de la Creştinism schimba ceva din tragicul impregnat în senzaţia bolţilor cereşti, la care a făcut aluzie mana meşterului, le preschimba – acele bolti necruţătoare de piatra – într-o aspiraţie spre Înalt, o aspiraţie ce forţează Tăriile pana le va perfora, îngăduind pătrunderea Dincolo. Aşadar, omul care supune lemnul cu fierul sau ascuţit îmi dăruieşte nu doar cutremurarea în fata morţii violente ce vine, ci şi nădejdea.

— Voiam sa le scot din închisoare, sa le trimit cu coletul acasă, îmi explica domnul Obreja despre basoreliefurile cu ocnaşi executate la Targsor. N-am reuşit, desi directorul mi-a aprobat. Insa ne vine un „reeducator”. Un bătrân, unul Antonescu, om simplist. Il duceau de nas „reeducaţii”. Când discuta cu noi, era de acord cu noi. Când discuta cu ei, cădea de acord cu ei. „Moş Antonescu” – ii spuneam. N-a stat prea mult acolo, ca izbutisem să-l convingem sa fie împotriva „reeducării”.

Din alegerea acelui ins de către cei de la centru reiese nesiguranţa celor din Ministerul de Interne asupra caii de adoptat; ori lipsa unor angajaţi suficient de bestiali pentru a practica „reeducările” sub forma lor de „soluţie finala” – în sensul hitlerist – aşa cum urmau curând sa se manifeste; sau tatonările, ezitările cumsecădeniei romanilor educaţi înainte de instaurarea regimului comunist.

Treptele organizării genocidului studenţesc sunt detaliate de povestitor. Domnia sa nu conştientizează însemnătatea şi ineditul revelaţiei din aceasta etapa a istorisirii. Ele sunt prezentate în aspectul lor de joaca aparenta. Dar, oricât de superficiala, aceasta „joaca” e tot „mai la obiect”, se apropie tot mai tare de ceea ce se urmarea sa devina, de ceea ce rămânea necunoscut întregii Romanii, exceptând o banda de câţiva indivizi din conducerea Securităţii, legaţi definitiv intre ei prin planurile crimei.

Cronica scrisa a „reeducărilor” e completata acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligentei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca. Datele incluse în paginile cărţii de fata sunt furnizate de către un „reeducat” nereeducat şi surprind, în cadrul Targsorului, preliminariile ce au precedat strigatul tragerii la sorti a vieţii: „Jocurile sunt făcute!”, preliminarii realizate de numeroşii „reeducaţi” de la Suceava, conduşi de Stoian.

— La un moment dat, l-au schimbat pe „Moş Antonescu”. Vine un ţigan, Burada. Tânăr, ţiganul. A luat în primire. A văzut ce era de văzut pe acolo. Când soseşte la atelier şi da de ce făcusem, busturile „marilor învăţători”, îmi spune: „ Eu te scot de la închisoare! Eu ma duc la Ministerul de Interne şi le zic ca dumneata trebuie sa ieşi afara, sa lucrezi pentru popor şi pentru clasa muncitoare!”.

Unul dintre emisarii M. A. I. – „Moş Antonescu”, după cum constatam – se lăsa convins de dreptatea deţinuţilor. Al doilea – Burada – mai crede inca în dreptul sau la o gândire independenta şi la a avea iniţiative. N-a bătut ceasul când romanii sa afle ca personalitatea umana a fost abolita printr-un decret nescris. Nu sunt conştienţi ca ei înşişi, de fapt, au şi dispărut din rândurile umanităţii, ca ei înşişi, din fapturi omeneşti, au devenit rotite bune sa le-nvarteasca exclusiv şefii lor. Se lasa amăgiţi de aparenta înşelătoare ca mai umbla pe doua picioare şi ca mai au cap intre umeri. Nu va trece mult timp şi li se va spulbera aceasta amăgire a libertăţii în curs de dezagregare.

Lui Burada i-au căzut ochii asupra basoreliefurilor.

Si privirile mele se îndreaptă, fara sa le mai pot tine locului, către butuc. In imaginea centrala, săpată în relief, un bărbat cu pomeţi lati, cu oasele fetei croite robust; sa tot aibă peste patruzeci de ani; gatul ii este înconjurat de gulerul pulovărului. Strange cu degetele puternice ale mâinii stângi o vergea de fier orizontala. Celalalt pumn ii e crispat pe partea din colt a unei bare verticale. Pleoapele căzute i-ascund privirile fugite înlăuntru. Acolo se desfăşoară priveliştile slobode după care tânjeşte. Atitudinea personajului, care vrea cu orice preţ sa vadă, dramatizează aceasta strângere a pleoapelor şi conferă preţ nespus viziunilor interioare pe care i le bănuieşti.

Pe a treia fata a fracţiunii cilindrice imperfecte, un bătrân, aidoma îndărătul gratiilor, cu barba şi mustăţi de Ion Creanga. Şi-a supt buza inferioara, dus pe gânduri, sau i-a alunecat în sorbul gurii datorita faptului ca a rămas fara dinţi în ancheta.

Lui Burada i-au căzut pupilele asupra basoreliefurilor. Elevul Obreja l-a păcălit: cică a imaginat înlănţuirea ceferiştilor din '33. In arta sunt posibile multe interpretări plauzibile. „Bravo, domnule Obreja, bravo!” – „Îmi daţi voie sa le scot de aici, să-mi fie amintire din lagăr?” – îşi infirma singur minciuna iniţială. „Cum nu?! Ai voie! Iar eu voi interveni sa te scot şi pe dumneata de la închisoare!”

Numai ca „reeducarea” celorlalţi şi-a împlinit scopul pentru care a fost înfăptuită. Demascarea aproapelui a intrat în acţiune. Grupul lor s-a năpustit asupra naivului Burada. I-a deschis ochii, l-a lămurit ca sculptorul refuza sa se „reeduce”, deci era un „reacţionar” periculos. Nega „spiritul progresist” al „reeducărilor”.

Coletul visat n-a mai ieşit niciodată pe porţile lagărului. Denunţul şi-a plinit menirea. Obreja a căzut printre cei izolaţi iarăşi, acei cinci băieţi denumiţi pompos „comandatura de la Targsor împotriva reeducărilor”, dimpreună cu acoliţii lor, ceea ce sculptorul prevăzuse în discuţia cu inspectorii M. A. I., precedând crearea atelierului, când refuzase sa părăsească „izolarea”, intuind ca va fi rearuncat în ea de grupul de la Suceava şi de noii „reeducaţi”.

— Cu asentimentul „reeducaţilor”, douăzeci şi opt de elevi suntem trimişi, disciplinar, la Jilava.

Intervenind denunţul „omului nou”, steril, bun de gura, distrugător de valori, Aurel Obreja a fost aruncat în canalul cu laturi al istoriei; nu i s-a dat nici o şansă de valorificare personala, după cum au fost frustraţi şi semenii sai de nişte obiecte de arta ce le erau destinate. Dimpotrivă, s-au făcut înspăimântătoare tentative de distrugere a sa spirituala şi biologica.

Răscrucea la care am întrerupt naraţiunea este vrednica de toată atenţia. Iată de ce: pedepsirea celor douăzeci şi opt are la origine acuzaţia „reeducaţilor”, nişte deţinuţi politici cărora Ministerul de Interne le-a dat suficienta putere asupra colegilor de suferinţă şi ideal, încât sa le traseze acestora făgaşul suferinţelor ulterioare. Acea conducere s-a spălat pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont. Spre deosebire de guvernatorul roman, ea însăşi a incitat la aceasta ura conştientă dintre semeni, ca mijloc de cocoţare a unuia pe grumajii celuilalt, îngropat tot de el în tina. Colaborarea cu „politicul” este pentru moment în vigoare. E o penultima treapta coborâtoare către subordonarea ofiţerului fata de deţinuţii deveniţi factor decizional, o subordonare aparenta, astfel ticluita încât sa se şteargă urmele minţilor coordonatoare, ierarhizate de la nivelul de jos, unde este plasat „caraliul”, la acela al medicului penitenciarului, al ofiţerului politic, al comandantului, al conducerii însăşi a Ministerului de Interne. Aceştia se vor preface a nu auzi nimic, a nu vedea nimic, a nu pricepe nimic. De cate ori veneau în inspecţie şi un deţinut îndrăznea sa raporteze cele suferite, il pedepseau cumplit. Nu numai ca au dat mana libera psihopaţilor obsedaţi ca răsplată urma sa le fie eliberarea rapida şi angajarea în cadrul Securităţii, dar chiar se puneau în slujba acestora, în secret, cu condiţia sa le rămână ascunsa implicarea.

Avem timp sa amănunţim acest carusel funebru în acelaşi pas în care l-a descoperit domnul Aurel Obreja însuşi. Pentru moment, vom revedea Jilava – şi ea transformata – cu ochii sai.

— Venise echipa comandantului Maromet, cu Ivanica, gardieni bătăuşi, te desfiinţau; cu înjurături, cu „Dumnezeii cui v-o făcut de bandiţi!”. Ne-au băgat la 5 bis, celula disciplinara; doar soseam cu patalama pentru aşa ceva! Acolo, o serie de ţărănişti, ma rog, ofiţeri si, dintre ăştia din „stânga”, un comunist pe nume Vlădescu nu-mai-ştiu-cum, un ţigan de la Craiova care tot timpul se lauda ca el trebuia sa fie în locul lui Gheorghiu-Dej, ca era mai deştept decât ala.

— De ce fusese arestat?

— A fost prins în timpul lui Antonescu si, probabil supus la bătaie, n-a rezistat şi i-a turnat pe cei de la Tineretul Comunist. După 23 august, în loc sa i se dea funcţie mare, l-au arestat ca trădător.

A intrat în conflict cu ei. Noii-veniţi i-au solicitat pe mai vechii locatari sa le împărtăşească din cunoştinţele lor. S-a organizat un program de studiu, cu conferinţe şi cercuri pentru ocuparea timpului pierdut ce ar fi trebuit dedicat scolii întrerupte. Vlădescu, dornic sa vorbească şi el auditoriului, a fost împiedicat s-o facă, caracterul sau urat stârnind repulsia tuturor.

— Asta dura pana în toamna lui '50, pana pe data de 15 noiembrie. Usa celulei se deschise. In Jilava era o teroare groaznica. In fiecare noapte se batea, pentru timorare. Celulele erau ticsite. Se auzeau răcnetele oamenilor. Va sa zică, se deschide usa celulei şi apare un grup de vreo şapte-opt persoane. Nu-mi amintesc decât de câteva, dintre care Mircea Vulcănescu, Ion Nedelescu – el ţinea cronica judiciara la Universul – profesorul Zahernic – făcea parte din Masonerie – şi inca alţii câţiva, un elev – Edy Tomescu. De restul nu-mi mai aduc aminte. M-a impresionat figura lui Mircea Vulcănescu. A intrat în pielea goala, numai cu izmenele pe el, c-aşa venise de la bătăi; şi amarat, Doamne. Era un tip înalt, slab; numai pielea şi osul erau pe acest om; numai ochii ii străluceau în cap. Un bărbat frumos a fost. Era chel acuma şi se vedea bunătatea pe figura lui. Insa chinuit şi de regimul pe care-l dusese la Aiud şi de bătăi, de la Reduit. Mi-a făcut impresia unui schelet de biserica arsa, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton şi fier. S-a recomandat: „Mircea Vulcănescu”. Mi-am amintit de numele sau. Nu ştiam cine era, ce personalitate era, decât din procesul „Marii Trădări” – cum ii spuneau ei, comuniştii. Mi-am amintit şi de acest Ion Nedelescu – şi el tare bătut – desi amândoi erau oameni slăbiţi şi bătrâni.

Nu chiar atât de bătrâni. Insa aceasta e credinţa tânărului când are de-a face cu cei mai în vârstă ca el.

— I-am primit, le-am făcut loc, aşa cum era regula, jos, pe beton, desi camera era arhiplina (eram pedepsiţi cu geamul închis – şaizeci-şaptezeci de oameni.), şi Mircea Vulcănescu, asa, sub teroare, a început sa ne vorbească. Pe urma am auzit eu cine era cu adevărat. Ne vorbea despre filosofie, de atitudinea lui la proces. Ce sentimente româneşti a avut acest om! Desi a deţinut o funcţie de seama în timpul lui Antonescu, a fost un mare patriot şi un om de o cultura fantastica, astfel cum rar am întâlnit în închisoare. N-au stat prea mult acolo, la noi. Au plecat. şi pe data de 15 decembrie 1950, tot aşa s-a deschis usa şi întreabă caraliul de un cetăţean Puiu Teodorescu. Era un ţărănist, profesor universitar; fusese mult timp în străinătate. Noi il socoteam un fel de filfizon – mde, noi eram băieţi de la tara, mai obişnuiţi cu suferinţa, cu foamea. N-avea Puiu Teodorescu par decât un pic, pe aici, pe la spate. şi nu voia sa se tundă, pentru ca avocatul, la proces, i-a cerut eliberarea, ca era nevinovat. Acuma venise un miliţian, cu o maşină de tuns, să-i dea jos parul. şi el i-a spus: „Domnule plutonier, eu nu ma tund, ca mi s-a cerut punerea în libertate şi trebuie sa ma eliberez”. – „Bine,. Tu-ţi Dumnezeul mă-tii de bandit, lasa ca te tunzi tu!” şi nu mai durează nici o jumate de ceas, ca usa se deschide din nou şi intra Maromet cu un ciomag în mana şi cu o echipa de cel putin zece în spatele lui, toţi cu ciomege, şi cetăţeanul cu maşina de tuns. Maromet, care era dicait, zice: „Care eşti, ma, ala care nu vrei sa te tttu-tunzi.?! Tu-tu-tu-ţi Dumnezeul ttta-tau de bbba-bandit!” – „Eu, domnule director.” şi zice: „Ddda-da-te jos, mmma!” – ca era „la etaj”, pe prici. Omul încercă sa coboare de acolo. Si, când a lăsat primul picior pe priciul de jos, l-a prins de aici de la spate şi când l-a trântit pe ciment, a şi început bătaia. Doamne! Sarea Maromet cu cizmele pe el! Il loveau miliţienii! Noi am înlemnit. L-au bătut cred ca o jumătate de ceas, pana ce n-a mai putut zice nimica. S-a văitat, a răcnit şi s-a tras sa se bage sub prici de durere. Si, când n-a mai putut deschide gura, când a-ncetat, l-a prins de un picior: „Scoateţi-l şi du-du-ceti-l la-la baie şi aruncaţi apa pe-pe el.” l-au înhăţat de un picior şi aşa l-au tarat, cu capul pe betonul ala, pân' au ajuns acolo, la baie.

În multe rânduri am ascultat povestiri despre domnia neagra a lui Maromet peste Jilava, dar niciodată nu mi-a fost dat sa aud un narator atât de direct, cu fraza atât de economicoasa, de spontana, de simpla, dotata de plasticitate, atât de infuzata de retrăire.

Si, cu o bata în mana: „. Tu-tu-va-n Du-Du-Dumnezeii mmma-mamelor voastre, va ommmoram pe toţi!” Începe sa ne întrebe, luând-o de sus: „Cu-cum te numeşti, ma?” – „Cutare.” – „Mai departe.” – „Maxim Virgil.” – „Da-da-da-te jos,. Ttu-tttu-ţi Dumnezeul mă-ma-ma-tii de bbbandit!” şi când săream de acolo jos, daca aveam ghinionul sa cădem când aterizam, am fi păţit exact ca ceilalţi. Dar, fiind tineri, ne-am strecurat printre ei; am primit, desigur, destule lovituri şi cu ciomegele, şi cu cizmele, şi ne luau pe toţi la rand, pana au ajuns la mine. Eram turnaţi de acest Vlădescu. Ne-au scos pe zece inşi, printre care un capitan, erou al Armatei Romane, Tarlungeanu Ion, decorat cu toate ordinele – şi cu „Mihai Viteazul”. şi un evreu: Sainhorn Rubin. Asta lucrase la bucătărie. Probabil încercase sa ia legătura cu deţinuţii de pe-acolo şi l-au băgat la „disciplinar”. şi un maior, Ghitulescu – făcuse parte din trupele de Securitate de intervenţie prin munţi. Evreul era foarte cumsecade. Ma împrietenisem cu el datorita faptului ca stătuse la Ocnele Mari cu generalul Coroama şi acesta ma întreţinea pe mine în liceu. Sigur ca tremuram toţi, în cămaşă şi izmene, pe ciment, afara. „Ce ne fac? Ce ne fac?” – ne întrebăm pe soptitelea. Da ordin Maromet sa vina echipa. Au sosit vreo patruzeci de miliţieni. Metoda de bătaie era ca se aşezau pe o parte şi pe alta şi trebuia sa treci printre furcile caudine, cu parul sa te lovească. Noi auziserăm de aceasta metoda. Iti puneai mâinile peste cap, sa ţi-l aperi; şi fugeai printre ciomegele miliţienilor. şi ăştia, care cum avea sufletul: unul te lovea în ţeasta, altul peste mâini, peste picioare; pana te puneau jos, apoi te calcau cu cizmele. Si, la un moment dat, ce au discutat ei, Maromet cu Ivanica, de au renunţat la asta, adică sa ne duca şi sa ne aducă înapoi pe sub ciomegele alea. şi ne baga în celula 16. Ii spunea „neagra”. Într-adevăr, neagra era. La intrare, alta camerusca. „Dezbrăcarea!” Ne-am dezbrăcat în pielea goala. şi ne-au vârât înăuntru.