APLAUZE PE STRADĂ.

Era o zi însorită şi fără urmă de nor. Ieşisem în balconul ce dă spre atirbei Vodă. Locuiesc la ultimul etaj al unui bloc înalt. Panorama trotuarelor pleoştite de căldură era rareori străbătută de siluete ce se înghesuiau pe lângă case în căutarea fâşiilor înguste de umbră.

Pe antena lui, deasupra acoperişului alăturat, guguştiucul meu. A ieşit din ou pe pervazul ferestrei de la baie, de cealaltă parte a clădirii. În afară de maica, de tatăl său şi de fratele prăbuşit când crescuse măricel, doar pe mine m-a mai văzut de câte ori făceam duş. Aşa încât, într-un anume fel, fac parte din familie. După întâiul plonjon în gol, clocitoarea sa l-a adus într-acoace. Ştia bine că aici obişnuiesc să pregătesc mâncarea păsăretului slobod. Aşa încât relaţiile lui cu mine au continuat fără întrerupere. Mi-a mâncat şi din palmă. Nu peste mult timp şi-a găsit o soaţă. A adus-o şi pe dânsa s-o cunosc. Acum, însă, eram numai noi doi.

Scăpărarea brichetei i-a atras atenţia asupra prezenţei mele pe balcon. Mă măsură de două-trei ori, să verifice dacă nu se înşela asupra persoanei, îşi înfipse capul ţeapăn în penajul cenuşiu sidefiu şi, cu ciocul înainte, se avântă, lopătând greoi prin aer, spre colţul balconului unde mă aflam. Ateriză, emiţând un scârţâit amical din gâtlej. I-am răspuns politicos, apoi:

— Hai, vino!”

Se agăţă cu precauţie de bara metalică ce bordează peretele scund al balconului. Se mişcă din aproape în aproape, strângând fierul între degetele roz acoperite cu o piele aspră, isprăvindu-se cu gheare scurte şi cochete. La fiece pas făcut lateral cu unul dintre cele două picioare ce se isprăvesc cu câte o mână, adăuga un altul, cu celălalt picior. Când rămânea sprijinindu-se într-unul singur, se clătina, gata să-şi piardă echilibrul. După vreo cinci înaintări de acest fel, se opri la o distanţă mult mai mică de mine. Îşi aruncă privirile spre ochii mei, apoi le îndreptă şi el către carosabil.

Ceva nu-i era pe plac. Reluă întregul manej. La capătul lui se regăsi cu alte cinci porţiuni mici mai aproape de sursa lui de hrană, adică de subsemnatul. Iarăşi mă cântări; din nou examină asfaltul.

Dorul de mine îl copleşea. De câteva zile, soaţa i se retrăsese pe pervazul de la baie: să depună primele ei ouă. Era singurel şi simţea nevoie de societate. Străbătu în acelaşi chip stângaci distanţa până la vreo jumătate de metru de prietenul său om. Ajuns aici, se lăsă pe brânci, apăsându-şi pieptul pufos pe tija de sprijin. Scoase un guguit scâncit.

O mare mulţime tăcută umplea strada în dreapta noastră. Era compusă exclusiv din tineri. O revărsare de prospeţime, figuri nobile, pe cari citeai încrederea în viaţă, optimismul, veselia, împăcarea cu Dumnezeu, dar şi determinarea. Deasupra talazurilor umane fâlfâiau, legănate de braţele susţinătoare, cearşafuri întinse cât lăţimea şirurilor de demonstranţi. Pe ele erau pictate litere de o şchioapă. Vesteau pe rând numele tuturor facultăţilor Politehnicii aliate în acel marş. Pe altele scria: JOS COMUNIŞTII DIN GUVERN. PCR=FSN. ILIESCU, DU-TE LA KREMLIN. NU VREM „EMANAŢI”! Sau era reprezentat simbolul bolşevismului, secera şi ciocanul, barat cu un X enorm. Şi altele.

Mi-am amintit că se anunţase o manifestaţie monstru în Piaţa Universităţii şi se specificase că studenţii Politehnicii urmau să i se ralieze, urmărind un traseu ce includea şi strada mea.

Guguştiucul le dădu bineţe paşnic, uguind. După aceasta îşi aminti de mine şi mă scrută de parcă mi-ar fi solicitat, cu întârziere, încuviinţarea. I-am zâmbit camadereşte. Liniştit în privinţa mea, se întoarse la ceea ce-l interesa, să nu piardă spectacolul inedit pentru el.

Ca prin minune, toate cadrele ferestrelor vizibile se populară cu curioşi, ca şi terasele clădirilor din preajmă. Cei de jos înaintau fantomatic, fără nici un cuvânt. Preumblarea lor sub soare era mai elocventă decât orice slogan tunător.

Brusc, de la etajul III al imobilului de vizavi se auzi un huiduit gâjâit. N-am putut identifica fiinţa ce se exprima atât de agresiv. Neaşteptat, incidentul îmi sperie guguştiucul. Cu un fâlfâit sonorizat în genul trilului, se refugie pe antena de unde venise în vizită. Părerea de rău pentru îndepărtarea lui îmi stârni sentimente de vrăjmăşie faţă de necunoscut. Am căutat cu privirile insistent. Mă ajută el însuşi să dau de el, căci huo-ul său repetat aducea cu râgâitul unui mare bolnav.

Studenţii se opriră, senini. Îl zăriră şi ei. Înălţară braţele deasupra creştetelor şi-l aplaudară, cu eleganţă, nici entuziaşti, nici indiferenţi. Cu simpatie.

Acela sta să cadă în stradă, suspendat cu brâul peste partea inferioară a ferestrei larg deschise.

Îndărătul lui se profilă silueta altui bărbat. Purta o cămaşă albă şi pantaloni gri, aidoma celui spânzurat în afară. Se năpusti către el. Pe urmele lui, se grăbi împiedicat şi o femeie. Părea de vreo şaizeci de ani. Îşi frângea disperată mâinile.

Noul venit îl apucă de umeri şi încercă să tragă înapoi actorul neaşteptat. Nu era chip să se-nţeleagă cu el. Eroul principal s-ar fi spus că era asurzit de al treilea răcnet scos, asemănător cu al unei fiare înjunghiate. Degetele i se crispaseră, agăţate, aidoma ghearelor unui vultur, de ieşitura zidăriei de sub coastele sale. Oponentul lui inventă o altă manevră: îl înşfăcă de curea şi se opinti până ce-l smulse de la rampa scenei sale improvizate. Abia acum i-am putut vedea faţa. Aparţinea unui bătrânel, în aparenţă civilizat, dar cuprins de furia unei demenţe pasagere, trezită de ideea democraţiei pe cale de a învinge pe străzi măcar. Se poate ca fiul să-l fi apărat pe tatăl său de ridicol.

Studenţii nu pridideau surâzându-i prieteneşte şi bătând din palme în cinstea sa.

Mi-a revenit în minte pricina arestării mele. Mă numărasem, în urmă cu treizeci şi patru de ani, printre organizatorii unei alte demonstraţii studenţeşti. Pe timpul acela semănam cu nefericitul de peste drum: nu ştiam, după cum ştiu studenţii de astăzi, că-ţi poţi iubi adversarul politic.

Guguştiucul îmi aruncă o privire mustrătoare. Poate că intuise că eu însumi nu mă simţeam suficient de bun, oricât de elocvent era exemplul celor tineri.