GEAMĂTUL.

Geme cineva. S-a scurs o bucată bună din noapte. Nu am fost atent dacă nici el n-a aţipit până acum. Nu privesc cu drag în direcţia sa, în semiîntunericul rămas între noi după ce se stinge lumina de perete a celuilalt vecin, din dreapta. Fiecare dintre noi, adoptă, în aşteptarea clipei amorţirii, cu care se încheie activitatea zilei, o ţinută anume, considerată potrivită pentru acele momente. O investim cu puteri soporifice. E ţinuta odihnei.

Nu pot reproduce cum se drapează pentru somn vecinul din stânga, despre care este vorba. N-o pot face, deoarece după ce mi s-au izbit o dată privirile de imaginea sa lungit, m-am cutremurat. Nu-mi mai puteam dezlipi căutăturile de ea. A trebuit să zăbovesc asupră-i, s-o cercetez cu de-amănuntul, speriat, până ce mi-a pierit somnul, şi aşa subţire, îngăduit de insuficienţa mea cardiacă. Gustul iniţial al spaimei nu mi-a trecut.

Am confundat trupul bărbatului cu cadavrul unui samurai în haine de gală, cu fastul morţii eroice strălucind din fiece piesă a armurii întunecoase, expus pe patul metalic, cu aşternutul aproximativ alb, al rezervei unde ne aflăm.

Umerii aceia imenşi mă obsedau, tăiaţi în rocă vulcanică. Meniţi să rotească paloşe ce zmulgeau capetele dintr-o singură lovitură. Dedesubt, piepţii căptuşiţi cu fier articulat pe bucăţele. Luptătorul de neclintit. Luptătorul Zid. Robotul Ucigaş. Trei dintr-aceştia apărau odinioară o cetate! Îmi aminteam de filmul Cei Şapte Magnifici. O imitare umană a unei insecte scârboase, compusă doar din scuturi de nepătruns. Un rinocer-om. O rădaşcă imensă.

Mai ales labele mâinilor! Apăreau atât de negre din pijamaua pe care i-o ştiam deschisă la culoare, un fel de cenuşiu vesel, dacă îngăduiţi asocierea. Mănuşile acelea nocturne ieşeau din mâneci imediat sub coate. Aveau o rigiditate şi deformări cu cari anevoie te obişnuiai şi ziua, când aveai prilejul să te confrunţi cu ele în lumină.

Mâinile lui erau acelea care sugerau ţepeneala cadavrului. Îşi asumaseră culoarea pământului şi a adâncului. Erau ca înşurubate într-un trup omenesc. Ca într-o poezie de Maurice Rollinat. Le-am cercetat a doua zi dimineaţa, să-mi cântăresc falsitatea impresiilor, pe care autoînşelare nu o înţelegeam, după cum nici acum nu mi-e uşor s-o accept. Acele unelte mecanice încheiau surcelele braţelor, nişte slăbături nu mai puţin robuste, strânse în menghinea timpului măcinător de muşchi şi oase, braţele unui muncitor cu sapa, în vârstă de 84 ani. Era un ţăran: Domnul Dumitru.

El n-avea pretenţia a i se spune în vreun fel. Nouă, tuturora, cadre medicale sau pacienţi, ne venise pe buze acest apelativ al politeţii orăşeneşti. Omagiam munca de o viaţă şi roadele ei: doi feciori cu meserie, la rândul lor întemeietori de familii, ca şi două fiice cu copii, măritate cu oameni parcă şi mai cumsecade, toţi deveniţi bucureşteni.

În viziunea sa entuziastă, cel mai de preţ lucru făptuit în viaţa sa a fost armata. Împrejurările celui dintâi război mondial i-au impus patru ani de instrucţie şi nici o zi cu arma-n mână. Îl uceniciseră potcovar, ceea ce a şi rămas până ce caii morţii au fost ucişi până la unul. După liberare, a înhăţat hârleţul şi nu i-a mai dat drumul până la această spitalizare tardivă. Cum cătunul unde sălăşluia se afla ca şi îngropat printre foiasele pădurii învecinate, până şi comuniştii cruţară de colectivă localnicii. Aşa încât, Domnul Dumitru n-a schimbat niciodată foile nescrise ale pământului pe condeiul tovărăşesc, pe care l-ar fi ştiut mânui la fel de neîmpiedicat, pentru că era, în clipele sale de răgaz, iernile, şi cititor, ca şi rumegător cu dichis al celor aflate de prin paginile tipărite. Îl cita cu dezinvoltură pe Robinson Crusoe.

Se deprinsese a parcurge literatură (preferabil religioasă) pe timpul armatei, când se şi civilizase, afirma. Fără a fi fost sămânţă de sectant ci, mai curând, pentru a-şi verifica ţinerea de minte, ca şi ştiinţa, când am ajuns suficient de intimi, a încercat două-trei expuneri pe teme biblice. Remarcând că nu ne stârnea interesul suficient, se oprea şi renunţa, dovedindu-şi delicateţea sufletească. În schimb, nu doar că ne atrăgea, ci ne chiar fascina puterea sa de a fi muncit întreaga viaţă în grajd, în staul, în coteţul de păsări, pe un pământ în aparenţă mort, cu destul rod pentru a-şi fi dat ambii băieţi la meserie. Ne impresiona vârsta lui înaintată şi tinereţea vorbei sale, a chipului, revenirea, la nesfârşit, a întrebărilor privitoare la originea umflării picioarelor fără să-l fi avertizat nimeni că îl pândea aşa ceva. Dacă vreţi, el şi cu mine ne aflam într-o neîntreruptă întrecere: care se desumfla mai repede. Până când ajunse la ultimile douăsprezece ceasuri ce-l despărţeau de externare.

Aflat în capul oaselor, îşi frecţiona fluierul unuia dintre picioare. – „Cu asta o să mor. Am răcit când făceam armata.” – „Domnule Dumitru, de ce n-ai atras niciodată atenţia medicilor asupra acestor dureri? Până acum te vindecau. Câtă vreme nu ţi-au dat drumul acasă, nu-i timpul pierdut. Nu vrei să le spui un cuvânt? Trebuie să vină la vizită.” Se strâmbă, modest, fără să comenteze în nici un fel. Pricep că se jenează. Iniţial, o fi socotit că nu pentru o durere reumatică fusese adus aci, în care caz nu avea de ce plictisi oamenii. – „Mă laşi să le spun eu de durerea asta care te chinuie?” Întrebarea mea îi încurcă planurile. Face o nouă strâmbătură a negaţiei, rămânând smerit. Vă închipuiţi câte gemete de noapte am auzit în cei patru ani de temniţă şi lagăr. Nu le pomenesc pe acelea provocate de durerile suferite în urma anchetelor; nu, mă refer numai la gemetele inconştienţei, ale somnului mereu întrerupt. Niciodată nu am fost emoţionat de un geamăt ca acela al Domnului Dumitru, din zorii zilei acesteia. Sunt specialist în gemete eu însumi, dar. Ce l-a făcut să-şi rupă sufletul? Temerea că nu s-a vindecat decât pentru un timp? Aceea că durerea reumatică îl va băga în mormânt? Pot pune multe întrebări de felul acestora, însă una singură mi se pare firească: Domnul Dumitru e îngrijorat fiindcă nu ştie dacă va mai putea munci.

Îl înţeleg: întreaga familie bucureşteană e convocată în vederea aducerii lui acasă, la una dintre fiice, singura activă dintre ele în sensul ajutorării lui în spital. Ceilalţi copii horesc într-un du-te-vino permanent în jurul său. De când s-a mai înzdrăvenit oareşicum, din ceas în ceas se adună pe noptiera sa dulciuri mai ales, preţuite de el pesemne mai mult ca alte alimente. Înainte îi erau aduse numai duminica: să nu cumva să fi murit şi să se rătăcească borcanele prin saloane. Acum, e lucru sigur că va pleca pe picioarele sale; copiii au fost mai generoşi decât te-ai fi putut aştepta. Iar astăzi această hrană trebuie recuperată, deaceea se adună toţi.

Va fi sărbătorit cum nu i s-a întâmplat niciodată. E prea târziu să strice o astfel de întrunire a familiei.

Mai cu osebire că i s-au cumpărat haine noi. N-am văzut niciodată o ţinută atât de bizară. Pantalonaşi (căci este micuţ) vişinii. Cămaşă de culoarea castanei coapte. Hăinuţă cadrilată, oarecum de vânătoare. Şi o şapcă verde pe creştetul capului. Fata lui l-a îmbrăcat şi a pornit-o către secretariat, să-i obţină actul de ieşire. El n-are curajul de a sta jos: să nu şifoneze ceva.

Mai ales că ţinuta i-ar putea folosi şi la înmormântare.