ĂŞTIA.

Întâlnirea, anunţată din timp, avusese loc în str. Mântuleasa, în curtea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Ne adunasem încetul cu încetul, până când, dintr-o mână de babalâci, ne pomeniserăm suficienţi inşi (cu aer turistic) pentru a umple un autocar sau două. Strângeam fie mâinile unor recente cunoştinţe de la A. F. D. P. R., fie ne îmbrăţişam cu foşti fraţi de suferinţă cu care împărţisem patul, roaba şi visul. La sosirea autobuzelor, ne-am urcat în ele, furăm număraţi, să nu carecumva să fi rămas pe jos vreunul dintre cei înscrişi şi demararăm. Ţinta noastră era Jilava; care dintre deţinuţii României nu trecuse pe acolo? Acum urma s-o vizităm ca oameni liberi.

În drum către fort, ne oprirăm înainte de Cimitirul Bellu, unde apăruse un cimitir nou, ca unul din satele decor de teatru cu care un general rus şi-a minţit împărăteasa, s-o convingă că mujicii o duceau tare bine. O biserică se iţise alături, peste noapte, ca un tort cu turlă de zahăr. Era Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, însoţit de câţiva membri ai conducerii ei (dintre cei cu condamnări la moarte neexecutate), coborâră cu grijă o imensă coroană de flori roşii, de parcă ar fi fost nişte misterioşi purtători de glugi, ce le tăinuiau identitatea, care îşi ascundeau aprinsa devoţiune catolică pe străzile Sevillei, pe când susţineau pe umeri o statuie de gips vopsit a Maicii Domnului, mai înaltă decât un om, ce se clătina ameninţător în cer. Coroana ridicată iar, era menţinută de fiecare hamal în dreptul pieptului. Labele picioarelor, cu cari cărăuşii îşi căutau pe bâjbâitelea calea, înaintau către ungherul unde li se indicase să o depună. Locul era ticsit de tineret, pesemne acei luptători rămaşi nebetegi în urma masacrului la care fuseseră supuşi junii revoluţionari de către armele noului regim rumenit în sângele lor ca o imensă friptură ademenitoare. Marea trupurilor încinse se despică în două în faţa coroanei ce înainta ca un tanc ameninţător. Nimeni nu părea dispus să accepte cu plăcere deplasarea sa din terenul unde îşi găsise anevoie spaţiul de parcare. Un ins mărunt, prost îmbrăcat dar curat, cu o privire pezevenghe în ceasurile sale bune, dar acum obraznică, aruncându-şi privirile dispreţuitoare către nou veniţi, mârâi:

— Ăştia ce mai caută aici şi nu ne lăsa-n pace?!”

Ajunsesem, înghesuit, în spatele lui. Auzindu-i glasul răguşit şi răuvoitor, am cătat şi eu înspre cărătorii florilor. Privirile îmi erau pline de animozitate. Preluasem harţa lui şi mă-ntrebam ăştia ce mai căutau şi ei pe acolo. Că omu-i fiinţă imitatoare.

Apoi, din bruma amintirilor, mi se ivi un individ înalt, bine legat, cu sprâncenele prea încruntate, zărit în dimineaţa aceea în strada Mântuleasa. Nu privea la nimeni, ci era, parcă, atent la păsăretul absent de pe crengi. Se apropiase de mine, rămas şi eu cam singuratic, nu departe de el. Mi se adresă, de ca şi cum s-ar fi aflat în continuarea unui mai vechi dialog:

— Eh, dacă nu mă recunoaşte nimeni, ce mai caut aici?”

— Ce vorbă este asta că nu vă recunoaşte nimeni?”

— Dumneavoastră mă recunoaşteţi?” L-am scrutat cu insistenţă. Apoi:

— Nu.”

— Vedeţi?”

— Cine sunteţi?” am încercat să mă dumiresc asupra identităţii sale cu ajutorul numelui.

— Ionescu Sandu. Am fost căpitan de artilerie.”

— Şi aţi fost şi. Deţinut?” am şoptit neîncrezător şi temător că adânceam jignirea pe care i-o simţeam fierbându-i în piept.

— Haide, măi, Mihai, că am lucrat în aceeaşi brigadă!„ Pe când rostea acestea se şi răsucise să plece. Era nervos până peste poate. „Nu vezi că nici tu nu mă recunoşti? Atunci la ce bun am mai suferit împreună, la ce bun am luptat, dacă nimeni nu ne ştie? Am venit din provincie, n-am dormit toată noaptea, hurducat de tren, în nădejdea că îmi voi regăsi tovarăşii de crez. Mă uit în jur şi nu recunosc pe nimeni. Nici eu! Nici eu nu recunosc pe nimeni. „

Statu-palmă din faţa mea se tot foia, tare nemulţumit că vechii luptători se amestecaseră cu cei noi, despărţiţi de câteva decenii şi de multă, foarte multă şi îndelungată puşcărie. Nu mai putea suporta. Se întoarse pe călcâie şi, fără de veste, ţâşni, îmbrâncindu-mă, să iasă din rânduri. Mormăia, supărat: „Ăştia ce mai caută aici?!”