CU COADA OCHIULUI.

M-a primit cu greu. De fapt, nu ne cunoscusem.

Ne întâlneam uneori prin curtea imensă ce şi-o împărţeau mai multe instituţii. Toate depindeau de un singur minister, însă nu era, aparent, nimic comun între ele. Eu eram modestul pe care-l ştii. El avea o funcţie mai acătării: era şeful unui atelier ce aducea bani buni. Însă n-ai fi dat doi bani pe el, atât era de jerpelit şi de jigărit. Iar chipul, numai găuri şi oase. Vineţiu, străveziu, fără să-l fi văzut soarele timp îndelungat; poate niciodată. Parcă nu ar fi avut nici un subordonat: se foia veşnic prin curte. Alerga după una. Cotrobăia după alta. Căra în braţe sau cu spinarea. Împingea, opintindu-se cu pieptul. Târa după el. Nimeni nu-l ajuta: parcă era pus la pedeapsă. Îşi plătea salariul cu preţul vieţii.

Îl bănuisem întotdeauna că fusese şi el deţinut politic. Dar nu ca mine: un ciuruc. Nu, după slăbiciune – trecuse prin reeducări. Numai carnea acelora nu îşi revenise niciodată. Se măcinase. Arsese de vie. O curăţaseră de pe fusele picioarelor, de pe coaste, cu bâtele. Fesele căzuseră. Să fi împrumutat carnea de la altul nu era posibil. Aşa că rămăseseră cu scheletul la vedere, fraţii mei mai mari cu zece ani, generaţia arestaţilor din '48.

Obsedat de acea suferinţă – ce ar fi putut fi şi a mea – căutam cu lumânarea inşi rămaşi în viaţă din acele timpuri. Să le aflu durerile, dezumanizarea. Era ca o hrănire tardivă pe măsura sălbăticiunilor: cu carne crudă. Voiam să întorc ceasurile şi anii înapoi, să trăiesc cu ei ceea ce Dumnezeu nu-mi dase şi mie. Să îmi asum existenţa lor.

M-am întărit în convingerea că aşa era, adică făcea parte din acea sectă bizară a bătăuşilor şi bătuţilor deveniţi bătăuşi, pentru că l-am surprins o dată stând de vorbă pe şoptitelea cu Ghiţă, unul dintre torţionarii de vârf, dar şi eroul de mai târziu. Acel conciliabul m-a edificat definitiv. Aşa încât, îndată după Revoluţie, am început să-i pândesc paşii, să ghicesc când avea să sosească clipa potrivită să-i vorbesc. Să-i vorbesc cerându-i să-mi vorbească.

A acceptat pe dată să mă primească. Ştia şi el de mine. Mi-a dictat adresa şi am stabilit ora din cursul aceleiaşi după-amieze.

Cu vreo două săptămâni în urmă fusesem pe malul lacului Floreasca, la ştrandul Bordei. Zilele rămăseseră la fel de frumoase şi de călduroase. Aveam locul meu preferat unde mă întindeam la soare. Pe o pantă, între nişte tufe ce compartimentau zona, îngăduind oarece intimitate scăldătorilor care nu agreau spectacolul mulţimii nude înghesuite. Ajunsesem pe la ceasurile prânzului. Porţiunea acoperită de iarbă, la care râvneam, îşi găsise deja două ocupante. O privire piezişă zvârlită celei mai apropiate din calea mea îmi descoperi o babă unsuroasă, rimelată, rujată pe buze şi obraji, foarte pârlită de soare şi cu costumul de baie, din deux pieces, uscat de razele fierbinţi ce-l lăţiseră şi-l suflecaseră, nemailăsând nici un ungher de sub el tăinuit. Cealaltă, care stătea de vorbă cu prima, era o femeie de vreo patruzeci de ani, trupeşă, cu oasele figurii late, ceea ce-i conferea o rotunjime plăcută chipului bronzat cu decenţă şi cu vino-ncoace. Sânii umflau sutienul vechi, albastru cu flori albe, decolorat de repetate băi de soare îndemânatice în a uza materialele textile folosite pentru plajă. Dacă a simţit după direcţia ce aveam că mă îndreptam către ele, se ridică alene, cu spatele la mine şi tot reluă acea gimnastică a lăsării trunchiului în jos şi a ridicării lui, balet greoi, dar şi apetisant, calitate ce parcă străina i-o recunoştea corpului său, deoarece, când îşi lăsa capul spre pământ, să mai culeagă ceva pentru a îndesa în sacoşa mare de voiaj cu care venise, îşi strecura, ca şi când nu ar fi făcut-o, coada privirii către noul venit, să se asigure că acestuia nu-i scăpa nimic din trucurile sale ce o întinereau, în definitiv.

A oferit privirilor mele însetate suficiente secrete ca să-mi fie dificil a-mi desprinde degrabă mintea de imaginea lor, după rămasul bun ce-l adresă băbătiei cu amiciţie, dar şi mie unul grabnic şi voit impersonal, ca o femeie politicoasă. Câtva timp schimbarăm o sumă de cuvinte, cei doi rămaşi, tocmai despre ea. Din acestea, am reţinut că mărturisise, înainte de sosirea mea, a fi fost măritată. Soţul dumneaei – grav bolnav, nu suporta soarele.

Drept care, biata doamnă era datoare să vină la ştrand singură.

Noul meu prieten mă primi într-o încăpere sordidă, îmbeznată, deşi afară astrul zilei pârjolea asfaltul până la usturimea aerului devenit anevoie de inspirat. Nu numai că întunericul bântuia pretutindeni, dar şi un miros de rânced însoţea orice mişcare de-a noastră, înălţându-se din covorul bălos, din faţa de masă prăfoasă, din scaunele mai mult sau mai puţin şchioape, iz continuând a pluti ceţos peste farfuriile nu tocmai curate lăsate pe un colţ al mesei, peste nişte ciorapi cenuşii începuţi a fi cârpiţi, ce zăceau pe scoarţa românească de pe pat.

Întâile vorbe ce trebuiră rostite de ambii le-am scos cu greutate, ca între două personaje rămase necunoscute unul pentru celălalt. Frazele noastre erau întrerupte de înghiţiri în sec, de uscarea gurilor, de ezitări îndelungi. Parcă gazda mea începuse să regrete a mă fi invitat. Acum nu s-ar fi spus că mai simţea pofta mărturisilor. Până a mă întâlni, sigur îl duruse sufletul că alţii dintre cei torturaţi odată cu el apucaseră să-şi comunice diverşilor ziarişti ororile suferite. Se descărcaseră, acuzaseră, dezvăluiseră, în sfârşit acţionaseră pentru prima oară ca nişte oameni liberi. Acum, el ar fi pornit cu spovedania şi n-ar fi pornit. Greşisem năvălind peste al tam-nisam, când nici nu ştiam bine cum ne chema.

Pe când era pradă acestor nehotărâri, se deschise uşa de intrare şi, prin înserarea ce domnea în încăpere, am distins o formă uşor mătăhăloasă făcându-şi loc cu plasele de cumpărături aduse acasă. Gazda mea, de parcă ar fi întrevăzut o salvare, se grăbi să se agaţe de acel interludiu, pentru a se fofila departe de subiectul nostru.

— Soţia mea”, spuse.

Pe mine nu mă prezentă, pentru că, mai mult ca sigur nu prea ştia cum s-ar fi cuvenit s-o facă.

Femeia, căci o femeie zărisem profilată pe aburii de lumină din prag, se apropie, mă cântări din privirile tăioase, îmi întinse o mână vânjoasă, o strânse pe a mea în mare grabă şi, exact în acea clipă, se vădi rău impresionată de prezenţa mea. Dar nu aşa, niţel, ci foarte rău impresionată.

— Am de gătit.”

O spusese cu subînţelesul: 'Să se care ăsta de aici că mă calcă pe nervi!'

Că nu mă simpatiza deloc era evident. În astfel de situaţii, fiecare dintre noi se străduieşte să ghicească cum a provocat animozităţile ale căror victimă constată a fi.

Personal, am repetat cu grabă mare cele câteva cuvinte schimbate de când apăruse dumneaei, socotind că s-ar fi afirmat ceva ce contrazicea dorinţele sau aşteptările doamnei. Primul gând ce-mi trecu prin minte fu că nu era de acord ca soţul ei să dea în vileag sentimentele nutrite faţă de trecutul său de suferinţă. Şi că reieşea, din vreo vorbă aruncată de noi, că anume pentru asta mă aflam în odaia lor: să-i zmulg acuzaţii şi incriminări ce, se temea doamna, presupun, l-ar fi putut conduce iarăşi în oarbele gherle, dânsa fiind probabil conştientă, ca noi toţi, că nimic nu se schimbase după Revoluţia noastră, decât etichetele şi o mână de oameni din conducere.

Dar nu avui timp să rumeg mai departe, că femeia îmi întinse, cu un zâmbet fals, mâna, în semn de rămas bun (căci, bineînţeles, trebuia să gătească în acea clipă). Nu-mi rămânea decât să dau curs expedierii mele şi să mă supun. Ceea ce am şi făcut, fără nici un comentariu.

Subiectele legate de puşcărie se năpusteau asupră-mi ca ploile torenţiale, ocupându-mi zile şi nopţi. Dacă nici n-aveam timp s-o fac, nici plăcere n-aş fi resimţit să întârziu cu gândul asupra acelei bruscări a mele, când aveam cele mai bune intenţii din lume. Numai că, într-o bună zi, chipul ei îmi răsări din amintiri: O-CU-NOŞ-TEAM! Era femeia de la ştrand, aceea care îmi mângâiase privirile cu priveliştile sale, dăruite cu largheţe şi pe îndelete. Femeia de la ştrand era soţia fostei victime a reeducărilor. Nici vorbă să mă dea afară pentru că ar fi avut de gătit atunci, pe loc, ori pentru că refuza ideea de a-i îngădui bărbatului ei să deplângă trecutul în faţa unui ziarist. Nu! Ea nu suporta că era cine era şi că risca să fie citită de necunoscutul din casa ei aşa cum era cu adevărat.