BRIDGE-UL ROMANCIEREI.

Nu împlinisem 18 ani. Eram student auditor la Institutul de Teatru şi Cinematografie „I. L. Caragiale”. Cu mare aplecare şi pentru farmecele sexului frumos, trebuie să recunosc că mai mult către acesta mă îndemna inima decât către pregătirea profesională.

Nu aveam încă experienţa femeilor fatale. Or, apariţia profesoarei de istoria teatrului a constituit o astfel de întâlnire. Iar ceea ce spun acum echivalează cu sintagma de mai mare interes în contemporaneitate: 'o întâlnire de gradul zero'.

Într-adevăr, zguduitoare, năucitoare, zdrobitoare a fost urcarea sa pe podiumul de unde ne domina pe cei în jur de o sută studenţi din amfiteatru. Pentru a ne putea îmbrăţişa cu privirile pe toţi câţi eram înghesuiţi în faţa ei, cu mai multă şi mai precisă percepere a locului său în spaţiu decât colegii dânsei, care ni se adresau conform orarului, nu luă loc înapoia catedrei, adică ţinând picioarele ascunse în cutia acesteia, ci îşi trase scaunul alături de respectiva mobilă şcolară. Şi în vederea demonstrării faptului că nu o impresionam deloc, adică n-o intimidam prin numărul nostru, îşi dispuse pulpă peste pulpă cu mare lejeritate. Ele fiindu-i bogate, iar poziţia lor propice, doamna profesoară ni le arăta, evitând umbrirea poalelor, hăt complete şi adânc.

Tulburat profund, după ore m-am îndreptat către locuinţa romancierei Cella Serghi, care avea bunăvoinţa să mă încurajeze pe calea literelor, invitându-mă adesea la dumneaei acasă pentru o scurtă bârfă de câteva ceasuri. Era o adultă pe care o amuzam cu stânjeneala stârnită de gura ei slobodă. Cu cât îmi vădeam jena mai dihai, cu atât mă împingea în acea zonă a ruşinării nestăpânite, căutând cu nerăbdare spectacolul penibil ce i-l ofeream al nepriceperii de a evita atacurile sale neruşinate.

Pe când îi povesteam ce era nou în viaţa mea, brusc îmi acordă toată atenţia. Ajunsesem la a-i menţiona cele ce se petreceau la Institut. Nu cred că era cea dintâi oară când abordam acest subiect, însă de data aceea cuvintele mele îi treziră o amintire vivace.

— N-o aveţi profesoară pe Maria Vlad?”

Golanii o şi botezaseră cu familiaritate: 'Coana Miţa'.

Am explodat cu entuziamante aprecieri virile ale superbelor picioare ce le expunea gratuit, dar şi cu imprecaţii necenzurate la adresa atitudinii morale adoptate de cadrul didactic femel. Conlocutoarea mea râdea cu poftă. Hohotele sale revărsau o vulgaritate urcând în ea din cea mai pierdută copilărie, o vulgaritate plină de haz şi carnalitate chiar şi la vârsta dumisale trecută binişor de mijlocul vieţii. Era o persoană orgolioasă, lipsită de delicateţe, decisă a se impune cu orice preţ, ca şi când superioritatea îi era limpede pentru oricine şi nu îngăduia îndoieli. Îşi scotea întruna calităţile în evidenţă şi era permanent gata să-ţi dea peste nas, trăsături ce nu se maturizaseră atunci când scrisese luminoasa „Pânză de păianjen”. Deşi aţi constatat lipsa mea de reţinere în a o portretiza, sper că nu vă lăsaţi rău impresionaţi de ea. Mi-am îngăduit implicarea personală sentimentală reprobabilă de mai sus, scontând să pot recupera trăirile adolescentului ce eram în acele clipe. Astăzi regret necruţarea mea de atunci. În nici un caz nu mi-era permis să judec cu atâta asprime o doamnă în a cărei casă mă aflam cam fără drepturi, ci doar prin bunăvoinţa sa de a se interesa de subsemnatul. Însă aveam şi eu slăbiciunile mele de neiertat.

— Miţa' îi spuneţi?! Miţa Vlad?! Şi-a găsit naşul! Ştii că este o scriitoare de mare viitor?! Abia a revenit de la Paris, unde i-a obţinut familia o bursă, şi s-a şi impus cu un roman privitor la un subiect arzător: colectivizările!

Cella Serghi era foarte atentă să-şi manifeste apartenenţa la gândirea şi simţirea epocii sale şi lăuda, cu un ton al glasului mai înalt decât firesc, tot ce era lăudat şi de 'Scânteia', oficiosul partidului. Aceasta de faţă cu mine care îmi îngăduiam o atitudine politică mult prea slobodă pentru gustul unui arivist în cursul escaladării pripite a noii scări a valorilor, cum era. Dealtfel nu se deosebea prin astfel de atitudini de restul şleahtei de scribălăi puşi pe trai bun, pâinea cea de toate zilele şi icrele negre cotidiene atârnându-le de o cât mai izbutită corupere a propriului caracter.

În timpul crizei de veselie al cărei provocator şi martor eram, trăsăturile sale îşi redobândiseră oarecum urme mai evidente ca deobicei ale defunctei sale prospeţimi, pe când încerca să semene cu steaua amfiteatrului unde se desfăşura cursul de istoria teatrului. Acelaşi contur oval lunecător, tinzând către rotund, al capului; aceeaşi frunte înaltă şi reflectând razele; acelaşi nas uşor aquilin al neamului vechi testamentar din care proveneau ambele; aceeaşi gură senzuală. Dispăruseră miile de cute mărunte ale fanării obrajilor, pentru a fi înlocuite de chemătoare riduri ale veseliei răutăcioase. Mi se părea (sau să mă fi amăgit eu?) că în expunerea rapidă a biografiei esenţiale a celeilalte descifram şi o vagă invidie că propria-i mamă o târâse prin portul Constanţa şi nu o expediase şi pe dânsa la Paris? Să trecem peste aceasta şi să o urmărim cum o urca pe profesoara mea pe piedestalul laudei excesive, o boia cu vopselurile apetitului, o târnosea în altarul chemării exaltate la dragoste şi mă ademeni să o întâlnesc în salonul unui terţ, să-mi fac (în propunerea ispititoarei) amantă din ea.

Am priceput pe dată că nu eu eram acela pentru care se făceau pregătirile alcovului princiar, ci 'Miţa' Vlad urma să cadă în plasa întinsă de 'păianjenul' vorbitor, otrăvicios, dinainte-mi. Puteau exista multe motivări ale capcanei ce o pregătea romanciera. O invidie scriitoricească faţă de abia intrata în arena editurilor, care şi dobândise credit şi succes. Gelozia omului de litere abia absolvent de liceu (oare atât de mult?) faţă de omologul său angajat în învăţământul superior. Ura bătrâneţii faţă de tinereţe, a fostei fete sărace faţă de fosta fată bogată, ura urâţeniei faţă de frumuseţe. Pofta râncedă a femeii trecute, trezită de posibilităţile celei abia mature de a captiva interesul tineretului.

La fel de plauzibil era ca lucrurile să fi stat altminteri. Vreau să spun că intriganta de lângă mine să fi fost codoaşa celei abia sosite din Oraşul Luminilor, franţuzită care nu găsea suficientă juneţe în mediul frecventat, pentru a-şi satisface nevoia de împrospătare a vitalităţii personale.

Indiferent de mobilul ce o îndemna să acţioneze ca atare, m-am pomenit invitat în casa unui medic meloman, dimpreună cu un asistent de la catedra de limbă italiană, cu un critic literar estet, reprezentând societatea pe ducă şi cu o serie de anonimi amatori de saloane culturale. Trebuie ştiut că asistentul menţionat îmi era, în acele timpuri, prietenul cel mai apropiat, iar Cella Serghi era încunoştinţată asupra acestei relaţii pe care mă bizuiam. Am bănuit că a tras astfel sforile încât să nu mă aflu singur în faţa mâncătoarei de studenţi, temându-se, plănuitoarea, că timiditatea inerentă vârstei mele m-ar fi împiedicat să folosesc la maximum oferta ce aveam să primesc.

Că s-a datorat prezenţei prea înaltului, limfaticului şi delicatului meu prieten şi dascăl întru limba lui Aligheri, ori altei pricini, nu am respins atacurile catifelate ale aceleia care ne dezvăluia secretele istoriei teatrului. A doua zi dimineaţă mă aflam în apartamentul modern de la parterul unei vile în stil florentin din strada Batiştei, amplasată la colţul de vizavi de clădirea fastuoasă a Ambasadei Americane unde, până nu de mult, urmasem cursurile primelor două clase ale Liceului Francez, după care a fost desfiinţat de comunişti.

Surpriza îmi fu mare, căci doamna profesoară nu mă aştepta în desabille, cum aş fi preferat pentru a reduce aşteptarea prea dureroasă pentru sufletul meu nestăpânit, ci înconjurată de vreo doi-trei bărbaţi. Este adevărat că, dacă nu putea fi numit desabille acoperământul trupului său, era un fel de robe de chambre cu o tăietură despicată pe partea dreaptă a trupului, un fel de şliţ deschis ce cobora de pe mijlocul şoldului până-n pământ, făcând o amplă fereastră în catifeaua de culoarea cheagului de sânge, o fereastră ale cărei canaturi se deschideau şi se închideau şi prin care întreg piciorul i se răcorea la fiece pas făcea. Şi gazda n-a stat o clipă jos, cât am rămas acolo să mă uit liniştit la pulpa ei preţ de două-trei ceasuri.

Prezenţa soţului în aceeaşi încăpere cu noi, pe un fel de miniscenă pe stânga uşii de intrare, preocupat să facă desen tehnic pe colile albe prinse pe un stativ, nu mă stânjenea prea tare, deoarece nu eram nici singurul, nici primul bărbat dintre cei de faţă, pentru care doamna profesoară făcea concesia de a i se arăta. Mai curând aş spune că aceştia mă stânjeneau. Oricât se strădui gazda să mă facă a mă simţi bine, să mă îmboldească a vorbi, să mă pună pe picior de egalitate cu ceilalţi amici, rezultatul strădaniei sale fu nul: nu am mai frecventat nici locuinţa, nici cursurile ei.

Trecură anii. De data aceasta eram student de-adevăratelea: filolog. Arestat într-al doilea an al facultăţii, se dovedi că nu aveam bosa studiilor universitare – prea mă lepădau iute şcolile superioare.

La capătul condamnării, adică peste vreo trei ani şi o mulţime de luni, aruncat într-o brigadă de pedeapsă, în colonia Luciu-Giurgeni, m-am pomenit că toţi deţinuţii, în afară de noi 24 inşi certaţi cu regulamentul de ordine interioară, primeau dreptul de a expedia cărţi poştale (primele din istoria noastră) şi, în continuare, pachet din partea familiilor. Bacul, unde dormeam întreaga colonie, se umpluse cu nenumărate cutii şi cutiuţe din materiale plastice de diverse culori pastelate, cu săpunuri fine, cu aspect stârnitor de amintiri dintre cele mai intime, dublat de miresme îmbătătoare. Au ajuns toate deodată, deoarece corespondenţa îngăduită a fost expediată în acelaşi timp. Ele fură însoţite şi de o mână de noi condamnaţi, sosiţi de-a dreptul din Jilava direct aici pe malul Dunării, apăruţi întâmplător odată cu ele, indivizi care încă nu-şi predaseră hainele la magazie, arătând ei înşişi ca scoşi din cutie, în ochii unor rupcegoşi jegoşi şi vărgaţi cum eram. Dintre bunurile acestora, în primul rând mi-au izbit închipuirea prosoapele pufoase, vopsite conform celor mai pretenţioase vise ale noastre, şosetele noi, batistele încă întregi, chiloţii fini sau indispensabilii de jerseu şi abia pe urmă pantofii sau bocancii, paltoanele, puloverele, pantalonii, cămăşile, elemente vestimentare ce ştiam că vor dispărea în câteva zile, înghiţite de interdicţiile vieţii penitenciare şi respectiv din coloniile de muncă.

Unul dintre noii veniţi îmi păru a avea o figură de intelectual. Vă daţi seama ce sete de viaţă cerebrală mă chinuia. M-am apropiat de el, încercând a lega o prietenie cu care să-mi bucur lunile următoare (vreo două) rămase până la prezumptiva mea eliberare. Neavând experienţa puşcăriei necesară pentru a deveni prevăzător peste poate (cum eram cu toţii, din temerea de turnători), bărbatul îmi povesti de la bun început că se afla condamnat datorită unei amice scriitoare în casa căreia juca bridge. Aceasta nu avusese de lucru şi li se plânsese de puterea cenzurii, cea din urmă împiedicând-o să realizeze capodoperele la care aspirase atunci când începuse a scrie. Amănunţise în ce constau intruziunile ideologiei şi interdicţiile penibile şi ridicole ale vigilenţei partinice, tăieturile masive din materia romanelor, efectuate de redactori, impunerea pomenirii aşa zisului aport cultural al partidului sau participarea lui ca fruntaş în edificarea unei lumi noi, pasămite mai bună, acuzarea, de loc adevărată, a vieţii anterioare zilei de 23 august 1944 şi toate celelalte pe care le ştiţi mai bine ca mine. Rezultatul acestei prezentări fu că unul dintre prietenii aflaţi atunci de faţă se înfiinţă de-a dreptul la securistul de servici şi dădu un raport complet asupra celor discutate în grupul lor. Drept care, au fost toţi cei de faţă arestaţi în aceeaşi noapte.

— Cine era scriitoarea?” am întrebat, ca unul cât de cât preocupat de literele contemporane.

— Eh, scriitoare. Aşa-i place să se numească. E fiica unui magnat al zilelor de ieri, susţinător pe atunci al partidului, fată de bani gata, trimeasă de tat-su la Paris, să studieze la capitalişti, când nouă ne îmbuiba capul, dându-şi pe faţă aplecarea roşie, cu superioritatea culturii socialiste, o femeie pentru care literatura constituia un moft. Şi mai şi făcea pe grozava că scrie neinteresant din pricina piedicilor ideologice!”

— Totuşi, cine este?” am insistat, iritat că nu dezvăluia numele impostoarei.

— Nu aveţi de unde s-o cunoaşteţi. N-a publicat decât un singur roman: despre colectivizări. Una Maria Vlad.”

Frumuseţea profesoarei mele, bucuria ei de a fi admirată, de a stârni pasiunile tinereşti, jocul său de-a viaţa palpitantă, se năpustiră asupra mea, din străfundurile memoriei unui abia ieşit din adolescenţă, care suspinasem mult în faţa imaginii sale imprimate cu fierul roşu în carnea nopţilor mele de anţărţ. Evreul cu chip de intelectual (o greşeală a naturii, căci nu era cărturar, ci cartofor) din faţa mea nu pricepea de ce mă întristasem. Nu i-am mărturisit că o cunoşteam pe şefa lotului din care făcea şi el parte. În nici un caz în ce condiţii avusese loc acea cunoaştere. Mi-a mai comunicat, la cererea mea gâfâită de angoasă, că frumoasa dăscăliţă avea o pedeapsă cu câţiva ani mai lungă decât a mea.

Am izbutit să mă văd ajuns şi în libertate. Reţinusem datele de eliberare ale multor colegi de temniţă, de soarta cărora eram interesat. Printre aceştia, scriitoarea şi soţul său. Cel din urmă se elibera la trei ani după mine. L-am vizitat. Cu acel prilej, m-am edificat asupra datei fixe când urma să apară şi soţia sa. Mai erau vreo doi sau trei ani. Doream să o văd neapărat. Poate pentru a-i reaminti triumful ei de odinioară, ca scriitor aparent adulat atunci când eu nu aveam voie nici să public şi când Ovidiu Crohmălniceanu, tartor al literaturii române, după ce m-a cunoscut, i-a spus Cellei Serghi că nu aveam ce căuta în paginile vreunei reviste, fiind un reacţionar incurabil, la şaiprezece ani! Sau, ca să fiu mai sincer, fiindcă nu uitasem încă, silueta sa de lângă catedră.

Ceasul întâlnirii sosi mult mai degrabă decât era de aşteptat, datorită unei bincuvântate eliberări a tuturor deţinuţilor politici din ţară. Deîndată ce mi-a parvenit ştirea decretului salvator, am încercat să o văd.

Şi am văzut-o.

Ce vă pot spune? Arăta, pur şi simplu ca o femeie ieşită din puşcăria pentru politici. Cum deabia vorbea, deşi pricepea că aveam datele necesare înţelegerii sale, ambii am preferat să tăcem. Apoi a fost cumpărată de Israel.