PROFESORUL MEU.

Sub influenţa numelui său cu sufix polonez, poate, îi consideram şi mustăcioara perie, aspră, tăiată scurt, de culoarea spicului de grâu copt, una a descendentului vreunui pan rătăcit prin Basarabia. Tonsura lui presupunea o cărare mult retrasă spre dreapta ţestei, meşele lungi din partea cealaltă căzându-i, uneori, pe frunte, într-o aparentă dezordine, ceea ce-i conferea un aer misterios. Nasul i se subţia brusc, ca strâns într-un cleşte de atârnat rufe. Către vârful lui, nările îi deveneau tot mai transparente şi gata pregătite să vibreze la cele mai uşoare modificări ale aerului înconjurător. Ele îşi dezvăluiau tainele interiorului mereu umed, pe care batista îl tampona când şi când. Pomeţii osoşi îi erau pictaţi cu vinişoare subţiri, de culoarea sângelui, imaginea cărora străbătea pielea impermeabilă dar străvezie. Cred că bărbieritul îi provoca suferinţe în fiece dimineaţă, pentru că obrajii îi păreau zilnic vag jupuiţi de lamă. Îmi sugera figura unui Edgar Allan Poe, ori a altui poet damnat. Era plăcut, ca elev în clasa a IX-a, să-ţi înscrii profesorul de limbă engleză într-o galerie de un rafinament romantic, alături de poeţii decadenţei, de simbolişti, de romancierii goticului, de expresionişti şi mai ştiu eu ce amestecam cu ştiinţa mea incompletă şi nesigură într-aceeaşi oală.

De la prima întâlnire era drapat, ca la toate cele următoare, ani de zile, într-un costum bleu-marine întunecos, croit cu elegantă măiestrie. Pe sub mânecile vestonului se iveau manşete cu butoni de aur, cele dintâi mai strălucitoare decât însuşi metalul rar aplicat pe ele. Ţinuta aceasta nu se potrivea posturii de profesor pentru şcolile medii, cu atât mai mult cu cât nu era dator învăţământului liceal decât cu jumătate de normă. Acelaşi port, exagerat pentru lumea noastră balcanic comunistă, l-a caracterizat întreaga-i viaţă, confundabilă, dealtfel, de la un moment dat înainte, numai cu catedra universitară.

Era, de pe când l-am cunoscut, asistent la Filologie. Susţinea un seminar de istoria literaturii engleze, unde mă invita şi pe mine, o metodă excelentă de a determina copilul, abia intrat în clasele ciclului mediu, să aleagă aceeaşi carieră cu el, mai târziu. Cred că m-a iubit. Mă invita la el acasă. Dacă mă chema în preajma sărbătorilor de iarnă sau de primăvară, îmi oferea şi un pahar de vin cu un buchet ameţitor, alături de o felie de cozonac. Mi-a mărturisit că pasiunea pentru muzica lui Richard Wagner l-a impulsionat să compună şi el o operă, din care unele arii le scrisese, ca şi unele pasaje orchestrale. Libretul constituia o adaptare personală a baladei „Mioriţa”. Mi-a executat pagini din viitoarea lucrare lirică. Mai admira un compozitor: pe Johann Strauss.

Astfel am descoperit că scria şi versuri. Mi-a împrumutat un caiet, umplut până la ultima pagină, pe când fusese elev, cu poeme înşiruite ordonat pe hârtie cu creionul. Mi-e ruşine s-o mărturisesc, l-am rătăcit prin rafturile bibliotecii mele şi nu l-am mai găsit niciodată. O foarte vagă amintire îmi şopteşte că poeziile aveau un aer baladesc şi mi se păruseră cam greoaie ca ritm şi culoare a sunetelor.

Deoarece eram avid să aflu cât mai multe despre yoga şi ştiinţele oculte, mi-a făcut confidenţe dintre cele mai îndrăzneţe. Practicase hatha-yoga. Mi-a împrumutat un al doilea caiet, acoperit de acelaşi scris, cu litere mari, armonioase, lizibile, tot în creion negru, unde se aflau descrise sumă de asane şi o brumă de sfaturi din domeniu.

Se ocupase cu hipnotismul şi cu spiritismul. Intrând în transă, punea pe hârtie texte dictate de către spirite, texte aşternute de la dreapta la stânga şi din josul paginii către ultimul rând de sus. Când se isprăvea şedinţa, nu le putea descifra decât privindu-le în oglindă şi citindu-le invers. A încercat să ne facă a ne prăbuşi pe spate pe mine şi pe un coleg târât după mine la el acasă (în virtutea precupărilor de acest ordin, pe care le împărţea cu mine), iar noi ne-am prefăcut că ne chema o forţă misterioasă să ne lăsăm de-a-ndărătelea. În schimb, istorisirea lui privind pedepsirea unui sergent major, un Moş Teacă al instrucţiei sale de teterist, ce-i chinuise nelimitat pe ostaşii asupra cărora avea putere, ne înflăcără închipuirea.

Atunci când exagerările cazone ale insului depăşiseră puterea de suportare a recruţilor, profesorul meu, şi el în front, cu bocancii îngropaţi în noroi, cu hainele mocirlite, cu faţa spălată de ploaia rece a unui noiembrie câinos, se concentră. Îi ceru plutonierului din faţa lor să se arunce cu burta la pământ într-o băltoacă dintre cele mai urâte de tinerii aflaţi în puterea lui. Iar odată căzut în zeama de pe jos, ajunsă aproape de punctul îngheţării, să facă cincizeci de flotări.

În privinţa unui camarad batjocoritor a cărui ironie devenise dureroasă pentru hipnotizorul regimentului, cu atât mai mult cu cât nu-l putuse niciodată supune prin voinţă, atunci când a izbutit să se încordeze până la a-l adormi, i-a comunicat că urma să-l pedepsească pentru a-l fi înjosit în faţa frontului. Pedeapsa era că avea să-i taie braţul cu fierăstrăul. Mimă mişcările acestei unelte în partea opusă cotului celuilalt. Urletele victimei dovedeau că cele ce se petreceau nu erau glumă. Finalmente, îi spuse că-i arunca antebraţul desprins hrană câinilor. Făcu gestul azvârlirii departe a ciotului. Urmă un strigăt jalnic după membrul de care era deposedat hipnotizatul. Hipnotizorul îi propuse să-l ierte şi să-i înapoieze braţul, dacă recunoştea în faţa tuturora că fusese hipnotizat şi că puterile camaradului său erau inegalabile. Odată ce făcu aceasta, hipnotizorul se depărtă niţel de el, se aplecă, pasă-mi-te să-i culeagă braţul din glod şi i-l potrivi, cu două-trei masaje, închipuind lipirea în acelaşi loc de unde fusese fierăstruit.

Astfel de istorisiri îi atribuiră, în închipuirea mea, puteri nelimitate şi mă făcură tot mai dornic să-l cunosc şi mai mult. Acaparase întreaga mea curiozitate asupra celor ce a-şi fi putut afla despre viaţa noastră pe pământ. Nu mai exista nimeni şi nimic să-mi fi oprit pe loc râvna de a cunoaşte, atâta timp cât îl aveam pe el la îndemână pentru a-i răscoli trecutul şi gândirea.

Fusese cooptat într-o comisie întrunită în vederea traducerii operei dramaturgice complete a lui William Shakespeare. Era compusă din scriitori şi tehnicieni. Prin 'tehnicieni' se înţelegea specialişti în limba engleză. Nu ştiu dacă acesta era termenul ce-i desemna cu adevărat. Ideea însă a fost respectată. Numai că, între cei din urmă, profesorul meu strălucea. Nu i-au trebuit multe intervenţii în discutarea tălmăcirilor realizate de cei în drept ca să i se încredinţeze şi lui una sau mai multe traduceri, deşi părerea lui Tudor Vianu, aflată mai târziu, fusese că era numai un excelent grămătic.

Izbuti să obţină, printr-un anticar pe picior, ediţia princeps a Dicţionarului Academiei, tocmit de Bogdan Petriceicu Haşdeu, până la termenul „bărbat”, şi toate celelalte cărţi necesare deprinderii sinonimelor şi antonimelor limbii române. Nu m-ar fi mirat dacă-mi spunea că le învăţa pe de rost. Nu l-ar fi depărtat prea mult de stilul său de a studia în adolescenţă. La liceul ale cărui cursuri le urmase, limba străină obligatorie fusese germana. Aceasta îi displăcuse profund în anii aceia. Sau poate numai dascălul care o preda îl îndepărtase de ea. Alegerea studiilor universitare îi fu determinată şi de scârba stârnită de un atare îndrumător. Optase pentru geografie, din patimă; iar pentru limba engleză, cu scopul de a-i demonstra profesorului cu care era în litigiu că nu se pricepea nici la psihologie, nici la pedagogie, când îi repeta cu duşmănie că nu era în stare să înveţe o limbă străină.

Problema ce trebuia rezolvată era că nu cunoştea boabă de engleză. Iar examenul de admitere presupunea stăpânirea limbii. Nu găsi altă soluţie decât să înveţe ca pe apă dicţionarele englez-român şi român-englez. Până ce fu dator să se înfăţişeze pentru testarea cunoştinţelor, se pare că izbutise să fie as, în răspunsul mitraliat la orice întrebare pusă în domeniu de prieteni. Aceasta îl conduse la câştigarea concursului. Însă, voi adăuga, pentru uzul acelora care s-ar lua după el: a doua zi după examen nu mai reţinea decât jumătate din cuvintele tocite pe deasupra. Iar a treia, i se înjumătăţise din nou bagajul de termeni câţi îi rămăseseră agăţaţi de pereţii rezervoarelor lexicale ale creierului. Până să înceapă cursurile anului I, ajunsese să se bizuie numai pe câteva sute de vocabule. În aceste condiţii avu loc începutul demonstraţiei sale.

Slavă Domnului că rezistă acestui regim forţat de învăţătură. Era de aşteptat să nu-i poată face faţă. Pe la 14 ani, datorită şi experienţelor oculte săvârşite, un accident îl condusese la Socola. Despre ce a fost vorba?

Din spirit de aventură, îşi construise din lemn şi tablă metalică, ceea ce numea un avion, pe crăcile vânjoase şi sigure ale unui nuc din livadă. Îl dotase cu aproape toate cele necesare confortului civilizat. Printre alte performanţe tehnice, se bucura şi de lumină electrică în 'carlingă', constructorul aeroplanului să-şi facă lecturile de noapte fără a irosi timpul să descindă din ea pentru a ajunge la masa de lucru din odaia lui ori în pat. Fiind un tânăr foarte disciplinat, îşi inventase un adevărat protocol al vieţuirii în nava aeriană. Printre altele, exista un singur loc pe unde pătrundea în ea. Nimeni în afara de el nu avea voie să-l folosească. Punea palmele de o parte şi de alta a unei ieşiri-intrări anume lăsate libere, se sălta pe ele şi. Ateriza în interior.

Unul dintre amici, insuflându-l duhul farselor, montă acolo, la dreapta şi la stânga, capetele celor două conductoare electrice aduse sus, pozitiv şi negativ, ca unul care-şi făcuse corect toate temele la fizică. Pe urmă se puse la pândă, să se bucure netulburat de spectacolul provocat.

Când realizatorul avionului trecu la fapte, podul palmelor i se lipi de lemn şi începu să se zgâlţâie din toţi rărunchii, până ce şocul electric îl zvârli la pământ, de la o înălţime de cinci-şase metri. Rezultatul fu internarea în ospiciu.

Înţelegeţi de ce afirm că fusese un mare noroc să reziste tensiunilor acelei pregătiri sălbatice, într-o perioadă când nici măcar nu era format pe deplin. Dealtfel, nu fac alta decât să preiau propria sa opinie.

Interesul ce i-l purtam era evident. Se manifestă prin sugestia de a nu se opri la transpunerea în limba noastră a două-trei piese, ci de a purcede la traducerea integrală a dramaturgiei Marelui Brit. Era ideea sigură în construirea unui nume, a tatălui meu, care cunoştea calea, dar nu fusese niciodată în stare să o pună în practică, pentru pricini ce nu le voi discuta aici. Poate ca răspuns la acest imbold, m-am pomenit că, o dată m-a invitat la el acasă cu un alt scop decât povestirea bucuriilor şi necazurilor formării sale. Ştiind că îmi încercam uneltele ca poet, îmi propuse să trec la traducerea Sonetelor shakespeareene. Ca tehnică de lucru, îmi şi copiase unul dintre ele, încredinţându-mi respectiva hârtie. Mă asigură că atunci când se împărţise tezaurul de limbă engleză, responsabilii cu organizarea uitaseră de sonete. El urma să prezinte comisiei lucrarea mea, să o susţină, drept care, socotea, aveam să fiu ales şi eu printre cei mai mari scriitori ai momentului, înjugaţi la realizarea acelei opere monumentale.

Numai că profesorul nu mă cunoştea suficient, nu era intimul orgoliului şi prostiei mele. Aveam nişte 'teorii' în temeiul cărora îmi clădeam existenţa de 'creator'. Una dintre ele ţinea seama de totala libertate necesară procesului de creaţie; deci, excludea, fără excepţie, ideea subjugării minţii şi sufletului de către personalitatea altui poet. Ca toţi mucoşii, mă temeam că firava mea structură psihică avea să se clatine viguros sub bătaia viscolelor produse de verbul shakespearean. Poate că, de fapt, nu greşeam. Numai că influenţa unui geniu, dacă ai şi tu o cât de cât de subţire personalitate, nu te poate împinge decât către dezvoltare. Şi aşa, fără să mai insist, am pierdut şansa de a mă înscrie în rândurile acelei măreţe pleiade de traducători. Refuzul meu de a-mi pleca fruntea în dreptul geniului tragediei şi dramei cele mai zguduitoare ale omenirii a constituit preludiul unui şir de nenorociri. Din acestea nu aveam să ies la lumină decât peste aproximativ douăzeci de ani, când tot lui William Shakespeare urma să-i închin teza mea de doctorat, din care nu am publicat iniţial decât „Shakespeare – un psiholog modern”. Împăcarea cu Shakespeare mi-a adus pe urmele ei, împăcarea cu profesorul.

Eram supărat cu el? Eu, poate da; el în nici un caz. Ce se petrecuse între noi?

Ieşind din închisoare (una dintre nenorocirile la care am făcut aluzie), am hotărât să iau legătura cu profesorul. Cineva din casa sa, la întrebarea mea jenată privind posibilitatea de a-i face o vizită (jenată, deoarece ştiam că a fi primit, ca recent slobozit din temniţă, într-o casă de român, se preschimba într-un pericol ameninţător pentru acea familie), mi-a răspuns cu o mare ezitare: „Desigur. Dacă aveţi servici.” Nu i-am făcut o vină acelei persoane din aceea că-mi cântărea vechea mea prietenie pentru dascălul ce mă formase în raport de acceptarea mea în pâine de către un serviciu de cadre. Avea dreptate să-şi apere persoana şi, mai ales, familia. Însă peste sufletul meu s-a lăsat un zăbranic de doliu.

Aceasta m-a determinat să nu mă prezint la admiterea la Universitate, de unde fusesem arestat: mă temeam că voi fi trântit la examenul de admitere, de către foştii mei profesori. Îi bănuiam terorizaţi de securitate, pentru a nu da notă de trecere nici unui fost deţinut politic. Aşa că mi-am îndreptat visele către Institutul Pedagogic. Culmea, comisia de admitere era compusă tocmai din profesorul meu şi o fostă colegă de-a mea. Spre ruşinarea propriei mele frici, mi-au acordat o medie suficientă pentru dobândirea unei burse, deşi trecuseră şapte ani de la căderea mea în hăul uitării. Deci temerea fostului deţinut era mai mare decât realităţile cu care mă confruntam. La capătul studiilor acolo, am primit, cu mari dificultăţi, încuviinţarea de a le continua în anul patru la Universitate.

Profesorul meu, ale cărui cuvinte le sorbeam mai deplin decât ale oricărui alt dascăl, ne vorbi la un curs despre cuvintele denumite: 'false friends' (prieteni falşi). Ele au aceeaşi formă, cu aproximaţie, atât în engleză, cât şi în limba română, înţelesurile acestea opunându-se între ele. A adăugat că era un capitol nedefrişat al lexicologiei engleze şi că era aşteptat poate unul dintre studenţii din faţa lui să înceapă a cerceta fenomenul. Căutam de mult timp o zonă unde, muncind, să nu risc concurenţa, pentru a-mi fi mai luminos scoasă în evidenţă calitatea muncii.

Purtam o veche simpatie unui fost asistent, acum lector, pe nume Andrei Bantaş. Odinioară, ne întâlneam la concerte de muzică de Bach, la clubul Union Jack, centru cultural de pe lângă ambasada engleză, situat acolo unde astăzi se găseşte sediul central P. N. Ţ. C. D. Socoteam că era cel mai deschis dintre profesorii ceva mai tineri. Aşa că i-am solicitat o întrevedere, pentru a discuta cu el ideea unei cărţi. Şi i-am vorbit despre 'false friends'. M-a întrebat cum vedeam construită lucrarea. Punctul meu de vedere l-a convins. Ziua următoare a depus propunerea la Editura Ştiinţifică şi peste vreo două săptămâni ne-am pus pe lucru. La capătul verii, dactilograma lucrării a încăput pe mâinile profesorului meu. A făcut un referat foarte încurajator, punând umărul să fiu lansat. Cartea a apărut în jurul Crăciunului următor, iar colegii mei cu un an mai tineri au trebuit să înveţe după ea.

Am insistat atât de mult asupra acestei întâmplări, fiindcă ea va da strălucire alteia, peste vreo alţi zece ani, când bunătatea profesorului meu va ieşi învingătoare a încăpăţânării mele de a nu mai vedea pretutindeni decât comunişti ascunşi. Era o sechelă a închisorilor prin care trecusem.

Succesul (însoţit de lovituri sub curea date de decana acelui moment, care mi-a tăiat bursa, sub pretextul că aveam alte câştiguri: în domeniul editorial) m-a încurajat să propun aceluiaşi Andrei Bantaş o nouă carte, una de învăţat limba engleză singur. Aici o scrântisem, iar Andrei Bantaş nu şi-a dat seama ce eram pe cale să înfăptuim. M-a lăsat să redactez cel dintâi volum. Acesta a mers la acelaşi referent ce-mi fusese atât de binevoitor. Nici n-au trecut trei zile şi şi-a predat referatul. Era foarte pornit împotriva manuscrisului meu. Mai mult, a şi divulgat, în încheierea lecturii referatului, că eram student, ceea ce fusese cu grijă tăinuit cu prilejul celei dintâi colaborări cu editura. După ce m-a ruşinat pentru lipsa mea de experienţă pedagogică, plecând, i-a atras atenţia şefei de secţie că la sfârşitul săptămânii respective urma să predea spre tipărire lecţiile de limba engleză susţinute la radiodifuziune.

Ce se petrecuse de mi s-a învârtit cu 180° roata sorţii? Păşisem pe un teritoriu tabu. Numai profesorul meu şi cu un prieten de-al său publicaseră o carte de învăţat limba engleza singur, din care se trăseseră în jur de şaptesprezece ediţii până atunci, deşi era deosebit de dificultoasă pentru începători. Cum îndrăzneam eu să le încalc teritoriul vânătorii? Când ieşi în faţa unui rechin, chiar dacă ţi se pare că-ţi zâmbeşte tot te înghite curând.

Candidarea mea la admiterea la doctorat, la profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, mi-a dat încederere în descoperirea făcută pentru a da strălucire acelei ocazii. Găsisem o figură de stil nesemnalată de nimeni altul. Norocul meu a fost să-l întâlnesc pe profesor, la câţiva ani de la cele relatate. Nu mai aveam mult până să-mi apară cartea în care dezvoltam teoria mea (am citat-o mai sus, aceea despre Shakespeare). M-a ascultat cu aceeaşi atenţie dintotdeauna. Cum era specialist în stilistică (susţinea un astfel de curs), îmi confirmă necunoaşterea figurii de stil până în acea clipă. – „Trebuie să te grăbeşti să-i dai un nume. Acum e la modă 'dihotomia'.” – „Ce-i aia?” – „E un termen din botanică. Poate că ar mai trebui să-i adaugi ceva. Vezi în dicţionar ce înseamnă exact şi pe urmă gândeşte-te cum să-l faci mai limpede. Bravo, ai dreptate.” Eram fericit. Dar când mai şi adăugă: -„Când îţi apare volumul?” – „Trebuie să iasă de la o zi la alta.” -„Luptă-te să nu întârzie. Pe data de. Are loc primul simpozion universitar naţional Shakespeare. Să ai atunci măcar vreo treizeci de exemplare gata. Vino cu ele.” – „Mi-o prezentaţi dumneavoastră?” – Cu cel mai mare drag.”

Am descoperit că şeful catedrei de limbă şi literatură engleză de la universitatea din Cluj, căruia, ca gazdă, i-am dat un exemplar cu autograf, a susţinut un referat despre ea. Lansarea a vut loc înainte de ridicarea cortinei pentru un recital de sonete, în limba engleză şi în traducere românească. Cozile pentru o amărâtă de semnătură a autorului nu se mai isprăveau. Mai toţi universitarii din ţară mă întrebau cum de părăsisem lingvistica pentru literatură. – „Dar n-am fost niciodată lingvist!” protestam. – „Noi, de la apariţia Capcanelor vocabularului englez, predăm studenţilor după ea.”

A fost un mic triumf. Iar prezentarea făcută de profesorul meu mi-a pregătit acest triumf cu generozitate.

Ziua următoare m-a invitat să facem câţiva paşi împreună. Era un soare ostenit, străin.

— Mihai dragă, la lupta dumitale de a răzbi împotriva tuturora şi a toate, nu-ţi lipseşte decât un lucru ca să învingi împotrivirile ce vor continua să fie înverşunate. Îţi spun, ceea ce eu, neavând pe nimeni să mi-o spună la timp, am suferit din pricina neştiinţei şi continui să sufăr. De aceea nu pot depăşi un anumit prag profesional. Vezi bine că rămân mereu prodecan. Mai departe, drumul îmi este închis. Trebuie să intri în partid. Fără asta nu vei izbuti mai nimic în viaţă.”

Tot ce admirasem la acest om, care mi-a fost îndrumător în viaţă, prieten şi părinte, se prăbuşi pe dată. Am văzut în el omul mic, binevoitor, dar împingându-mă către ruşinarea de mine însumi, către distrugerea de mine însumi. Din arestarea mea el nu pricepuse nimic? El nu înţelesese că îmi jertfisem, la douăzeci de ani, libertatea, conştient de ce făceam, că mi-am jertfit-o pentru ca să dispară tocmai astfel de intruziuni ale analfabetismului în existenţa culturală a naţiei? După ce pierdusem patru ani din viaţă (pe care, dealtfel, îi socoteam cel mai mare câştig al meu), voia să-mi plec genunchii, în loc de a continua lupta?

Moravurile viermilor îşi săpaseră făgaş şi prin sufletul celui mai bun profesor ce mi-a fost dat să întâlnesc vreodată.