COLEGA DE BANCĂ A MAMEI.

Firesc ar fi să încep această povestire cu o incursiune în Brăila, acel port al copilăriei mamei, să povestesc despre curtea familiei sale, atât de mare încât cei trei copii, o fată şi doi băieţi, se pierdeau unul de altul, când se jucau de-a baba oarba sau de-a v-aţi ascunselea; despre atelierul de boiangerie al bunicului, umplând cu aburi usturători acelaşi teren unde se afla şi casa; despre calfele şi ucenicii lui; despre chefurile sale din Insula Mare, de la cari revenea în trăsură, îmbrăţişat cu ceilalţi petrecăreţi, chiuind şi hăulind, pe când altă trăsură, împovărată cu lăutari cântând unul în braţele ăluilalt, îi urma din aproape, toate acestea după ceasurile trei dinspre ziuă şi după patru ceasuri. Ar trebui să pomenesc prima zi de şcoală a mamei; şi barca construită cu mâinile lor de unchii mei, când abia intraseră în adolescenţă. S-ar cuveni să o descriu pe Getuţa, colega ei de bancă până-ntr-a doua primară. Câte întâmplări n-ar fi potrivite în această istorisire? Deoarece şi despre Getuţa va fi vorba mai departe, şi despre Balta Brăilei şi despre atâtea alte locuri şi mistere comune copilăriei mamei mele şi acelor ani ai mei din lagăre.

Dar nu o voi face, pentru că nimic precis nu ştiu despre anii copilăriei sale. Iar despre bunicul, pe care l-am iubit mai mult ca pe toţi adulţii întâlniţi, nu ştiu bine decât următoarele. Mă îndreptam către locuinţa colegului de facultate în apartamentul căruia mă aşteptau patru haidamaci să mă aresteze. Dăduse prima ninsoare şi l-am întâlnit, la ieşirea din strada Stelea Spătarul în prelungirea Căii Văcăreşti. Niciodată n-am ştiut cum se numea cu adevărat acea bucată de stradă. Purta, bunicul, în acea după amiază, o scurtă de ştofă groasă şi grosieră, roasă la capătul de jos al mânecilor. Era întunecoasă la culoare, însă una certă nu mai avea de mult. Mi-a fost milă că nu purta un palton ca lumea. Avea, dar nu-l purta. Era luxul lui.

L-am întâlnit pe 4 noiembrie 1956, imediat după prânz. Se pornise să ningă pentru prima oară în acel an. Ne-am zărit aproape în aceeaşi clipă. Venea dinapoia mea, pe Stelea Spătarul. Eu soseam de pe cealaltă cale. Văzându-l, am făcut câţiva paşi către el. -„Tată-mare!” L-am sărutat pe obrazul stâng. Ca deobicei, mă înţepă. Ori se rădea rareori, ori briciul nu-i mai era ascuţit de săptămâni întregi. Deşi obrajii mei erau delicaţi, cum sunt încă la douăzeci de ani, şi tatălui meu îi reproşam orice neradere care să mă fi jenat când îl îmbrăţişam, cu bunicul era altceva. Îmi plăcea aşa. – „Ce mai faci, Mieluş?” Continua să mă alinte, deşi, după împlinirea a paisprezece ani, cerusem întregii obşti familiale să renunţe la acest apelativ. Mi se părea jignitor la vârsta mea. Propuneam în locul lui numele meu de botez. – „Tată-mare, pe la un prieten.” – „Bine-bine. Du-te. Să nu-ţi fie frig”. El nu ştia că de cum urma să însereze, ceea ce se preschimbă rapid în beznă, în acea perioadă a anului, securiştii se pregăteau să mă zăvorească într-o carceră metalică, în curtea Ministerului de interne, unde urmau să mă care. Şi să mă lase în acel coteţ vertical de fier preţ de vreo trei ore: cel mai cumplit frig pe care cred că l-am îndurat vreodată. Nici eu nu ştiam nimic despre acest viitor apropiat.

Gata să plec, – „Mieluş, mai stai puţin.” Am revenit doi paşi. – „Se vorbeşte că studenţii pregătesc ceva. Eşti cuminte?” Fără să aştepte un răspuns: „Nu te amesteca. Nu-i pentru tine. Gândeşte-te la mămica, ce ar însemna pentru ea. Numai pe tine te are. „ Era un bătrân falnic, cu o statură impunătoare, cu un chip tăiat ca al romanilor. Voinic şi flexibil, lăsa impresia durităţii, fiind de fapt pâinea lui Dumnezeu. În privirile lui albastre citeam întreaga-i dragoste părintească pentru propria-mi mamă. Se împleteau acolo mila, cu rugămintea şi cu încrederea în mine. Am ezitat. Trebuia să-l mint. Nu-l puteam lăsa să se roadă în sinea sa. A doua zi urma să afle totul. Până atunci nu mai era mult. A doua zi trebuia să aibă loc demonstraţia noastră de la coada Calului. Atunci va să se aleagă viaţa de moarte. – „Nu te teme, bunicule. Nu mă amestec.” Mă piroanea cu privirile, mă scociora cu vârfurile lor ascuţite, să afle adevărul. De fapt, cred că-l cunoştea, pentru că nici bunicul meu nu era un laş. Şi el ar fi hotărât la fel ca mine. Dar amândoi trebuia să ne ascundem taina până şi de noi înşine. – „Nu. Nu. Nu mă amestec.” Cu această minciună, m-am întors pe călcâie şi m-am grăbit, înfundându-mi bărbia în lodenul verde, să dispar din preajma sa cât mai repede.

Fulguia leneş, ca la un început de iarnă.

După eliberare, mama mi-a pus în vedere să nu o refuz. Intenţiona să invite la noi la masă o familie cu care înnodase legături de amiciţie, după condamnarea mea. Pe doamnă o reîntâlnise după un lapsus de patruzeci de ani aproximativ. Era fosta Getuţă (acum o Getă cam grasă, cam răguşită, cu pieile cam atârnând, cam vulgară. Altfel, om tare cumsecade şi sufletist, după spusele mamei). Colega ei de bancă din primele două clase primare. Nepoata unui tapiţer brăilean, unul Constantinescu. Acesta, proptit de impunerea comuniştilor la putere, se proţăpise director general al penitenciarelor. Va să zică, în linii mari, lui îi datorasem toate necazurile întâmpinate prin temniţe. Geta, nepoata preferată, fusese curtată de un avocat, pe nume Tiron. Constantinescu i-a făgăduit 'să-l facă om' şi vrednic de familia ei. L-a împins inspector în aceeaşi direcţie.

Când a aflat mama evoluţia destinului ei, şi-a şoptit cu veselie că nimic mai bun nu i se putea întâmpla. Gândea că avea cel mai de încredere om pentru a primi veşti despre feciorul ei. Mai mult, sub protecţia inspectorului, fecioru-său avea să prospere, bănuia. Ba, dacă-l punea la socoteală şi pe unchi, probabil că fiul ei urma să fie eliberat cât de curând. Nodul din gât îi pieri şi fusese înlocuit de o inimă cât şapte ce începu să bată în locul celei vechi şi ostenite.

Sărmană naivă! Biată mamă! Ai oblojit perechea sa în casa ta timp de patru ani şi la nimic nu ţi-a slujit. Cât despre bărbaţi, pe unul şi pe celălalt i-am zărit ţanţoşi, o singură dată în patru ani, prin curtea unui lagăr. Cel dintâi legănându-şi grăsimile, al doilea ţinuta agreabilă. Făceau parte dintr-o comisie numeroasă şi străbăteau în paşi aproape de fugă spaţiul amplu unde noi, păduchioşii, i-am fi putut ataca, se speriau! Atât.

Mai mult, atunci nu ştiai încă, mamă – ai aflat-o târziu de tot: pe când eu organizam demonstraţia la Universitate. Tiron, la o beţie în familie, i-a trântit în faţă unchiului soţiei că bună inspiraţie aveau ungurii de-i beleau pe grangurii partidului lor. Unchiul, acela care îl făcuse om, a scos un urlet de fiară înjunghiată, şi revolverul şi, dacă nu se agăţau de osânzele-i tremurătoare toate muierile de faţă, cu siguranţă l-ar fi împuşcat peste faţa de masă. Aşa că, de unde puterea Getei să mă scoată de la munca silnică ce o efectuam?

Iar acum trebuia să le răsplătesc amiciţia cu care o trataseră pe maica mea, la masă cu ei, să ciocnim şi să ne urăm viaţă lungă şi succes în carieră!

Când a ieşit la pensie Tiron, l-au făcut responsabil de stradă.

Mult mai târziu, am aflat şi aventura fostului tapiţer. Avea o fată. S-a îndrăgostit de un elveţian. Acesta a venit s-o răpească, neexistând altă soluţie de a se însura cu ea. L-au prins şi nu l-au omorât, pentru că era iubit de fată. L-au suit în avionul de înapoiere şi l-au expediat în patrie. Acest tratament urma să-l guste şi Majestatea Sa Regele Mihai I, de la viitorul său mare prieten Ion Iliescu. S-a mai strecurat helvetul încă o dată sau de două ori în Bucureşti, dar a fost găbjit de fiecare dată şi aruncat peste graniţă, ca un pachet cu zdrenţe. Ultima oară, nu ştiu cum, şi-a luat femeia.

Aşa s-a încheiat cariera directorului general al penitenciarelor. Apoi, partidul a cedat spaţiul său locativ unui alt tovarăş; ceea ce a însemnat o mare nenorocire; mobila fiindu-i făcută la comandă la fabrica penitenciarului Aiud, pe măsurile încăperilor, a trebuit să-şi cumpere alta, pentru întregul apartament de două camere ce i s-a oferit în fundătura ţigănească a Teiului.

Când m-am eliberat, prima mea întrebare l-a privit pe tata mare. Mi s-a răspuns că dăduse într-o manie religioasă. S-a cuvenit să fie internat într-un azil de bătrâni. A murit acolo.