CĂLCÂIUL LUI ACHILE.

Mi s-a impus de la început privirilor, de cum am fost goniţi din pântecul şlepului în lagărul de pe mal, la Salcia. Era deţinutul cel mai înalt. De aceea umbla lăsat de spate. Însă o făcea cu eleganţă şi cu un dram de modestie artificială, care-i şedeau bine. Prin smerenia afişată părea a-ţi încredinţa: sunt mult mai mult decât par că sunt. Îndărătul lentorii gesturilor sale ghiceai cum cântărea cu atenţie situaţia în care se afla, ca şi pe conlocutori. Îşi pleca pleoapele ca o cadână; în alte rânduri, le ridica şi le cobora de parcă ar fi cădelniţat cu ele. Pe sub acestea, se scurgea o străluminare de inteligenţă ironică şi stăpână pe sine. Buzele roşii i se gâtuiau şi i se umflau, din volută în volută, într-o mişcare permanentă a căutării cuvântului, nu potrivit ci necesar gândului său ascuns. Asupra trăsăturilor volubile îi trona nasul coroiat şi impunător. Cel din urmă nu participa la scălâmbăielile sale de presupusă fată mare în căutare de mire; dimpotrivă, le trăda. Căci vestea în cele patru vânturi o fire independantă, mândră, tiranică, dotată cu o mare forţă de a se impune, cu o sensualitate irepresibilă, cu o aroganţă respingătoare. Nasul lui aparţinea unei căpetenii de piraţi. De câtă dibăcie avea nevoie, de cât talent actoricesc, de câtă satisfacţie de a lua viaţa în joacă, pentru a travesti caracterul său autentic şi a înfăţişa lumii acel chip angelic, binevoitor, mereu dispus să te asculte!

Braţele i se lungiseră prea tare; picioarele deasemeni. Însă degetele mâinilor, oricât trăgeau se semene cu membrele, i se cocârjau a arăta ca nişte gheare rapace. În schimb, rostirea cât de dulce îi suna. Se îmbinau într-însa tonurile îmbierii, ale suculenţei, ale tainei la care erai luat părtaş, revelată numai ţie, ale distincţiei, ale viciului intelectual, nedăunător nimănui. Îl luai drept cruciat în căutare de tovarăşi de arme şi aventură, pornit să cucerească Ierusalimul Frumosului Interzis. Şi-l socoteai strecurat printre noi dintre filele unui tom conţinând romanul măiastru al lui Mateiu Caragiale.

Costumul său vărgat nu ziceai că ar fi fost croit din zeghe, ci dintr-o dulce ştofă Prince de Galles, atâta de curat izbutise să-l dobândească şi-l întreţinea. Avea căile sale oculte de a-şi face viaţa acceptabilă. De pildă, pe ogor, la munca obştească zilnică.

Ne găsisem vreo zece-cincisprezece tineri care roiam în jurul său ca puii în jurul cloşcăi. Ne momea cu istorisiri din vieţile pictorilor, compozitorilor, poeţilor, cu rememorări din boema tinereţilor proprii şi cu recitări interminabile din operele poeţilor francezi. Cuvintele sale, mai ales neologisme, erau adesea colorate de unele intraductibile, împrumutate din limba lui Racine. Parcă am fi fost o familie de boieri scăpătaţi ce ne câştigam mămăliga trudind pe ogorul unui ţăran rămas credincios spiţei noastre – foşti moşieri ai satului – dându-ne de lucru şi după sărăcirea ce ne lovise. Dar acest vocabular mofturos se lumina brusc sub explozia unor vorbe neaoşe, dintre cele usturatele şi zămoasele, potrivite mai cu osebire când descria crâşme cu peşti fripţi pe înserat, sub privegherea tulburelului, ori înviate de sfârâitul mititeilor mustitori şi cântători pe jarul încins de sub sânii opulenţi ai grataragioaicelor. Mahalalele melancolice, dar şi cutremurate de chiuiturile veseliei ne invadau câmpul muncii silnice şi ni-l populau cu unghere urbane întunecoase unde se înghesuiau patimi şi sânge, ofuri şi ţâfne ţigăneşti rănite, chefuri, curve şi jafuri. Pluteau semeţ printre acestea nume celebre ale ziaristicii bucureştene interbelice, ale romanului şi versului românesc, ale demimondenelor poftitoare de maculare şi de senzaţii tari, ale tinerilor de bani gata şi ale unor hârburi libidinoase căutându-şi moartea între sânii pietroşi şi nespălaţi ai unor trufandale oacheşe de treisprezece ani. Apoi ne azvârlea pe malurile Seinei, prin bordelurile cutreierate de Franşois Villon şi de ceata lui de muşterii îndărătnici ai spânzurătorilor, preschimbându-ne în agricultori patibulari noi înşine.

Noi, aceştia, ne furam căciula unul altuia, zbătându-ne care mai de care să avem şirul de porumb pe care eram obligaţi să-l culegem cât mai aproape de al lui. Cei izbutind să şi-l ia de-a dreapta şi de-a stânga sa ar fi ţopăit de bucurie şi un sfert de ceas, dacă buna dispoziţie a caraliului o îngăduia. Dar de unde paznici de puşcărie cu bună dispoziţie? Ei cu bâta, noi cu visul.

Ş i-n mijlocul zdrenţelor noastre împărăţea, bulibaşă printre danci, Achile Lichiardopol, bizantin până-n măduva oaselor, cumpărându-şi dreptul la o lenevire princiară cu cele o mie şi una de poveşti şi măscări ale sale. Noi trudeam şi pentru Măria Sa, grăbindu-ne labele picioarelor să alerge şi ale mâinilor să rupă ştiuleţii, când de pe rândul nostru, când de pe al lui. Răbdător, se sprijinea cu palma pe umărul-toiag al unuia dintre noi şi ne încânta auzul cu evocările nesăbuitei şi păcătoasei sale juneţi, până ne tăcea fâşâitul strecurării printre coceni şi amorţeam într-o stare căscăundă de visare opiolacee cu ochii treji.

Urletul câinilor de pază în uniforme kaki, dindărătul nostru, ne trezea. Câştigam cât ai clipi cincisprezece-douăzeci de metri de teren; el îşi înghesuia capul între umeri, se prefăcea a fi muncit cot la cot cu noi; abia se ţinea să nu-şi continue istorisirea; secera aerul cu gestul tăios şi elocvent, mimând desăvârşit efortul fizic şi când, trăgând cu coada ochiului, constata că „Fiarele Apocalipsei” – după cum îi poreclise pe gardieni – se depărtaseră, ne cobora iarăşi în apele lacului cu minciuni al cărui proprietar în exclusivitate era grecul.

Cât am stat cu el la Salcia a fost o perioadă rodnică în închipuiri deşănţate, ca şi în cele ale rafinamentului subţire. Lunecam dintr-unele în celălalte cu voluptatea trupului peste care duşul năpusteşte alternativ jeturi de apă fierbinte şi jeturi de apă ca gheaţa.

Alegându-mă dintre toţi ucenic prea iubit, îmi împărtăşea planurile sale literare şi editoriale. Între acestea îmi găsea un loc de cinste, eu devenind traducătorul său preferat de versuri. Mă punea să trudesc zilnic asupra echivalenţelor lirice. El recita în franceză, în acest context, numai pentru mine. Eu căutam imitarea românească a celor declamate. Mă străduiam să nu mă depărtez de imaginile originalului, să nu sărăcesc sensul, să inventez o nouă melodie, proprie limbii noastre, dar din aceeaşi familie cu cea din care mă inspiram.

Ş i dincolo de astfel de satisfacţii ale diligenţei mele de a tălmăci, dincolo de fericirea rătăcirii minţii departe, sub călăuzirea istorisirilor sale, adevărate saga ale înfruptării din voluptăţile firii, personal, mai cunoşteam o exultare.

În taină, sufeream că-mi împărţeam anii condamnării cu ciurucurile gherlelor politice – dintre care cel mai neînsemnat eram eu. Doream măcar să fi văzut când eram scoşi la aer (în penitenciar) marii bărbaţi ai României, generali viteji, oameni de stat, şefi de partide, luptători împotriva comunismului retraşi în munţi, scriitori naţionalişti, spioni, eroi paraşutaţi. Dar, vai nimic. De la bun început eram triaţi după gravitatea culpei atribuite, ca şi după ponderea morală ce am fi putut-o avea. Experienţa păguboasă a M. A. I.-ului care a descoperit că, înainte de această despărţire a deţinuţilor pe categorii, legionarii, impunând tuturora prin îndelungata şi aspra-le suferinţă, înflăcăraseră sufletele multor nelegionari, până la a ajunge să declare oficial a fi râvnit, din propria-le alegere, la o suferinţă egală cu a lor şi la condiţiile lor de tratament ucigător, această experienţă determinase izolarea deţinuţilor după culoare apolitică şi gravitatea culpei. Astfel mă pomenisem zvârlit printre cei mărunţi, în loc să-mi fi odihnit privirile cu pilda celor mai de seamă dintre români.

Or, când l-am întrebat pe domnul Achile Lichiardopol pentru ce fusese gratulat cu o condamnare de paisprezece ani, mi-a răspuns plin de importanţă:

— Înaltă trădare!”

La statura sa, trădarea nici nu putea fi scundă.

— Ce fel de „înaltă trădare”?!„ bombănea un amic de-al meu care nu gusta genul arborat în public de urmaşul aheilor. „O lichea, după cum îl arată şi numele! Profită că sunteţi cu caş la gură toţi cei ce munciţi pentru el! Se ţine doar de braşoave! Dacă ar fi fost condamnat pentru spionaj, nu-l amestecau cu noi! Îl trimiteau la Piteşti, printre peştii barosani. A spus şi el un banc împotriva lui Dej şi l-au băgat la zdup, să-l înveţe minte. Atâta tot. Şi a găsit un ageamiu ca tine să se uite-n gura lui şi să-i dea crezare.”

— O afacere complicată cu Ambasada U. R. S. S.-ului şi cu aceea a Regatului Suediei”, completa domnul Lichiardopol informaţiile privitoare la culpa sa politică, când îl iscodeam mai adânc, clătinat în credinţa mea în el.

Vizitarea ambasadelor şi a consulatelor i se potrivea de minune, ca şi cercurile celei mai rafinate societăţi occidentale, socoteam. Îl vedeam îmbrăcat în frac, preumblându-se cu o cupă de şampanie între degetele lungi, adăstând lângă urechea roză a unei doamne plină de diamante şi mutându-se lângă pavilionul trandafiriu al alteia, decorată cu safire. Îşi strecura glumele insinuante şi galante în inimile lor, în timp ce deversa umorul gras peste timpanele soţilor, încântând pe toată lumea, fiind preferatul tuturora. O atare viziune îmi înlesnea şi mie să mă situez, egal printre egali, în rândurile aceleiaşi protipendade. Marcel Proust cu personajele sale descindeau în mizeria noastră comună, ne luau de mână şi ne mutau într-un tărâm inefabil.

— Ah, da, aşa este, „ a confirmat spusele sale peste câţiva ani, în libertate, o cunoştinţă comună. „A fost o afacere cu ambasade. Se zvonise că mijlocea nişte tranzacţii de giuvaeruri între Ministerul de Interne şi nişte persoane de la cel mai înalt nivel din Uniunea Sovietică. Se pare că suedezii fuseseră aceia care făcuseră legătura între ai noştri şi cioloveci. Întrebi ce bijuterii? Cele confiscate de la deţinuţii politici, dragă! Tocmai tu mă-ntrebi?! Ar fi cazul să cunoşti dedesubturile astea. De fapt, datoria lor era să-l bage la pârnaie cu cei de drept comun. Însă securiştii s-au răzbunat straşnic: au ţinut cu dinadinsul să-i rămână oasele pe-acolo. A crezut că-i mergea să-i fraierească pe M. A. I.-şti şi să-şi însuşească el o parte din câştiguri. Lichiardopol e un hoţ ordinar, un escroc!”

După decretul din '64, când au fost graţiaţi toţi deţinuţii politici din ţară, l-am întâlnit pe domnul Achile Lichiardopol întâmplător. Fără să vrea, l-a confirmat pe acela care, într-un fel, confirmase povestea sa cu ambasadele:

— Am primit, pentru moment, un post de corector la o revistă cam. Politică. Sunt şi jenat să o numesc.

— Care?” l-am întrebat nedumerit.

— Lupta de clasă'. Dar mi-au făgăduit că e doar un început. Curând mă vor promova redactor.”

Mi-am dat seama că adevărul era că se jena a fi fost un simplu corector şi nu că relaţia sa cu asupritorii noştri era una criminală. Bietul Lichiardopol era jalnic!

Mi se revelase, fără să mă fi aşteptat la asta, călcâiul lui Achile, eroul tinereţilor mele bâjbâitoare.