DOI PRIETENI.

Delia, iniţial, vărsa prea des lacrimile pentru a rămâne apăsată timp îndelungat de tristeţea adusă de ele. Fire sensibilă peste poate, a îmbrăţiăat de la bun început preocupările mele de a descoperi limitele suferinţei în temniţe (dacă un capăt de felul acesta ar exista.) Curând, însă, mi se vădi că rezistenţa nervilor săi era neaşteptat de redusă. Oricum, nu pe atât de puternică după câtă forţă îi acordasem în neştiinţa mea psihologică şi în naivitatea mea. Astfel că, încetul cu încetul, m-am pomenit în situaţia de a înfrunta singur dezastrele victimelor de dincolo de gratii. Atunci când perechea noastră avea norocul să rămână fără povara vizitelor sau telefoanelor date de prieteni, din tovărăşia cald înţelegătoare a soţiei mele nu-mi mai rămâneau decât vagi întrebări privitoare la ce mai aflasem inedit în ultimile zile. Totuşi, presupusa indiferenţă ce-i însoţea semnele de interes nu rămânea statornicită mult timp din clipa când povestirile mele începeau să se desfăşoare. Deliei iar i se roşeau ochii, i se boţeau buzele conturate de o bunătate atât de mare încât mi se părea inexplicabilă şi două pâraie subţiri de plâns nestăvilit i se strecurau printre pleoapele pe care le învineţea crem ca pe nişte mere bătute, tot frecându-le cu dosul pumnilor şi cu o batistă mai adesea de negăsit decât la îndemână. Astfel, rareori din păcate, îmi reîntâlneam stimulentul ce mă încurajase în anii de început să o pornesc pe urmele sclavilor terorii generalizate, cu cari îmi împărţisem amarul tinereţii.

Acum, neplăcându-i să mă mai lase să zburd pe poteca apucată, mă întrerupse pe neaşteptate cu: – „Care a fost întâmplarea cea mai dureroasă despre care ai auzit?” Se referea, bineînţeles, la existenţa în puşcărie.

M-am revăzut străbătând pe jos oraşul montan Lausanne, cu destinaţia gării. Delia rămăsese în apartamentul surorii ei, în Chemin du Trabandan. Printr-o înţelegere tacită, rareori mă însoţea la întâlnirile cu foştii condamnaţi, refugiaţi după eliberare în Elveţia. Era o chestiune de respectare a demnităţii lor. Destul că-mi încredinţau, ca la spovedanie, înfrângerile; culmea ar fi fost să le impun şi indiscreţia de a vorbi în faţa cuiva care nu trecuse nici cu gândul prin dreptul unei închisori, cum stăteau lucrurile cu soţia mea. Atâta pudoare cât să-i feresc de aşa ceva îmi mai rămăsese.

Mă îndreptam către gara Lausanne. Conform înţelegerii. Conlocutorul meu necunoscut mă rugase să-l aştept în dreptul trenului ce venea dinspre Geneva, la cinci fără un sfert. M-a recunoscut cu uşurinţă deîndată ce a coborât din vagon. M-a identificat printr-o întrebare şi un surâs mai serios decât mă aşteptasem. Convins că întâlnirea o fixase cu mine şi că eu eram cel care-i strângea mâna, mă invită la restaurantul din faţa gării. Mărturisesc că românii – în general refugiaţi economici – nu o duceau prea bine cu banii. Aşa că, dacă te invitau undeva, trebuia să te aştepţi la ceva foarte frugal. Propunerea necunoscutului mi se potrivea ca o mănuşă în ziua aceea când nu avusesem un prânz prea săţios. Numai că denumirile suculente ale unor bucate exotice (cum nădăjduiam permanent să mi se ofere) nu fură rostite. Ceea ce mi se propunea să beau la masa din metal şi scândură verde, ce odihnea cu patru picioare pe trotuar, era o ceaşcă umplută cu un biet ceai de muşeţel dedus de apa clocotită dintr-un săculeţ de hârtie creponată. L-am acceptat, trezindu-mă în cele din urmă şi zicându-mi că mă aflam acolo pentru a mi se povesti drama unui proces şi a unor lungi ani de detenţie nemeritată şi nu pentru a mă îmbuiba precum un român ieşit dintr-o lungă perioadă de înfometare endemică.

Trecându-mi aceasta prin gând, m-am simţit suficient de liber pentru a-l observa. Era un bărbat de o statură sub medie; slab; cu priviri arse de o combustie internă. Profilul îi semăna cu al unui cocoşel, dar se depărta de model prin absenţa oricărei obrăznicii din felul de a te privi, ori a se purta. Fruntea, pe măsură ce i se înălţa, i se şi teşea. Nu era mâncată la capete de căderea părului adusă deobicei de înaintarea în vârstă. Nici coama, pieptănată cu decenţă spre spate, nu-i era atinsă de încărunţire. Firul îi era şaten închis şi vag ondulat. Nu descopereai la el nimic ieşit din comun. Întâlnit întâmplător pe stradă, nici nu i-ai fi reţinut silueta, cu atât mai puţin înfăţişarea. Chiar respectându-se rigoarea unor prezentări oficioase, riscai să nu-l recunoşti ziua următoare dacă te-ai fi izbit de el în aglomeraţie.

Glasul tenoral părea îmbătrânit, deşi bărbatul trebuie să fi avut numai vreo cincizeci şi ceva de ani. Nu îţi zgâriau auzul stridenţele, nici nu îţi impuneau strădaniile de a îngroşa anumite silabe pentru a-şi asigura capacitatea de convingere. Cuvintele curgeau unul după celălalt fără alte pauze în afara celor ale logicii. Nu se impuneau ca alese după vreun criteriu, ceea ce vrea să spună că fluxul rostirii îi era unul firesc. Vocabularul folosit indica respect de sine, neîngăduind nici unei pociri mahalageşti să-i invadeze exprimarea. Era categoric licenţiat şi intelectual (termenii neacoperindu-se pe deplin unul pe celălalt). Un oarecare cenuşiu emanat din paralelismul structurii frazelor ce se imitau una pe cealaltă vădea un ins cu o imaginaţie stăpânită de buna creştere, caracteristică a unui englez mai curând decât a unui regăţean de pe Dâmboviţa.

Domnul dinainte-mi fusese fabricant de medicamente, nu numeroase, ci într-un laborator mai curând de uz personal. Tatăl său, dimpreună cu mai mulţi foşti ofiţeri, moşieri, înalţi funcţionari, hotărâseră, spre cinstea lor, să dărâme regimul comunist. Deoarece erau complet dezarmaţi – ca să nu pomenim faptul că starea lor fizică lăsa simţitor de dorit, unii dintre dânşii ieşind nu demult de la Canal, iar ceilalţi abia târându-şi bocancii, se adresară chimistului meu să le facă rost de arme. Acesta, culmea, izbuti să dezgroape dintr-un depozit adunat din timp câteva pistoale, nişte grenade, o balalaică sovietică şi gloanţele potrivite. După cum era firesc, babacii lăudându-se cu viitoarea lor faptă de arme, fură arestaţi unul după celălalt. Inclusiv producătorul de medicamente.

Tatăl şi fiul angajară acelaşi avocat strălucit: romancierul Ionel Teodoreanu. Acesta solicită scoaterea din cauză a venerabilului său tovarăş de generaţie. Şi cum nu putea garanta eliberarea ambilor făptaşi din aceeaăi familie, nescăpându-l pe procuror din priviri, îl încredinţă pe judecător că dacă ar fi fost cu putinţă să se condamne la moarte acelaşi individ de mai multe ori, el ar fi fost cel dintâi care să ceară asta instanţei pentru omul din faţa mea, feciorul bătrânului luptător, fiul ce crease un depozit de armament.

Brusc mi-am amintit că nu era pentru întâia oară că îmi parvenea o atare oroare despre marele romancier al adolescenţei moldovene. Preotul Nicolae Grebenea, în „Amintiri din întuneric”, scrisese ceva similar despre generalul Ion Stavrescu, fostul comandant al corpului 7 de armată Sibiu, acela care a comandat armata a doua a noastră pe frontul de apus, în acelaşi timp unchiul prietenului meu, eseistul Mircea Nicolau, bărbatul pe care vârsta de nouăzeci de ani urma să-l prindă pe scaunul redactorului şef al revistei „Permanenţe”. Povestea militarului decorat de sovietici cu cea mai de seamă decoraţie (una aidoma primise şi Majestatea Sa Regele Mihai I) era uluitoare. Revenise acoperit de glorie de pe front, pentru a fi arestat de evreimea Ieşilor, deoarece, pe când fusese comandant de divizie în capitala Moldovei, nu intervenise să oprească un convoi de evrei suiţi în vagoane de vite, tot aşa cum aveam să fim noi înşine plimbaţi de la Gherla până în Balta Brăilei. Fuseseră popriţi în urma actelor de cruzime săvârşite în Basarabia cu prilejul retragerii armatei române, împotriva căreia trăseseră cu mitralierele şi asupra căreia au aruncat apă fiartă. Câţiva dintre ei muriseră în vagoanele CFR. Generalul Stavrescu i-a istorisit preotului Grebenea: – „Eu habar nu aveam de acest fapt. Nu intra în atribuţiunile mele de a interveni, însă mai întâi de toate nu ştiam. În proces m-a apărat, dacă apărarea lui se poate numi apărare, marele penalist Ionel Teodoreanu. El era atât de intimidat de evrei, încât şi-a început pledoaria aşa: 'Pe acest inculpat nu-l acuzăm noi, cei vii, prezenţi aici. Pe el îl acuză aceste victime nevinovate. Aceşti oameni cinstiţi, morţi din neglijenţa noastră; ei într-un glas îl acuză pe clientul nostru, generalul Stavrescu'. Eram uluit. Unde mă găseam? Pe cine pusesem apărător? Am înţeles tot ce va urma. Nu mai speram nimic. Şi bineînţeles am fost condamnat greu.”

Preotul narator încheie: „Sărmanul general, erou în timp de război, moare în timp de pace în temniţă, osândit pentru acte din timp de pace ce nu-l priveau. Ca atare era complet nevinovat. El muri repede. La statura lui, mâncarea era mult prea puţină pentru a rezista.”

Culmea este că părintele fabricantului de medicamente, de la care am plecat, nu se opusese în nici un chip strategiei avocăţeşti. Mai mult decât atât, se pare că l-a incriminat personal pe cel ieşit din osul său, pentru a se asigura că urma să fie depus la temeinică păstrare.

Tribunalul militar nu i-a acordat atâta atenţie câtă solicitase pledoaria fără precedent a apărării ce-l defavorizase. A primit o condamnare de şase ani şi şase ani a executat. Apoi, cu un noroc formidabil, şi cu ajutorul cine ştie căror rubedenii din străinătate, care l-au cumpărat, laborantul se stabili în Elveţia.

— Odată primind dreptul la muncă aici, nu am mai avut nici un alt vis de împlinit decât să-l aduc în Confederaţia Helvetică şi pe cel mai bun prieten al meu din închisoare.„ Un zâmbet potolit fu suficient pentru a mă avertiza cât de mult ţinuse la acela. „Nu vă puteţi da seama câte ne legau şi câte a făcut omul acesta pentru mine. Dacă sunt în viaţă, lui i-o datorez. Aşa că nu mi-a scăpat nici un demers din câte am imaginat. Finalmente, am învins. Curând se împlinesc doi ani de când a părăsit definitiv România.”

— Pricep ce uluitoare victorie aţi repurtat împotriva comunismului. Sunt la fel de bucuros ca şi dumneavoastră. Vă felicit.”

— Ceea ce numiţi victorie a fost un eşec fără egal.”

— La şase luni după sosirea în această ţară mult visată de noi prin celule, Gabriel a făcut o hemipareză. Nu şi-a mai revenit nicicând. Închipuiţi-vă că nici măcar nu a putut vizita ţara care i-a oferit adăpostul şi liniştea. De atunci, când vin de la servici, îl plimb zilnic în fotoliul pe rotile, până seara târziu. Atât mai pot face pentru el. Când te gândeşti că lui îi datorez faptul că astăzi sunt în viaţă. „

Delia lăcrimă încet, fără să-şi mai şteargă ochii. Lăcrimă şi, ridicându-se într-un cot, fără nici o graţie, mă sărută îndelung, cu buzele fierbinţi.