UN BRIGADIER.

Era un om cumsecade. Asta se vede din faptul că nu am reţinut dacă l-am cunoscut înainte de a fi fost uns brigadier sau după. Va să zică, îl pot considera cumsecade şi în perioada cât a fost şeful unei brigăzi în colonia de la Salcia. E adevărat că nu mă număram printre condamnaţii din subordinea lui, ca să-i cântăresc setea de mărire. Însă, dacă era o otreapă, cum au fost majoritatea egalilor săi, se ducea buhul. Or, eu, nu ştiu din ce pricini, reţin că într-o bună zi şi-a pierdut calitatea de deţinut conducător de deţinuţi. O astfel de pierdere presupunea numai două motivări: 1: a fost socotit a nu şti să facă suficiente concesii comandantului şi suitei sale de ticăloşi din conducerea lagărului, ori 2: nu era capabil să fie destul de brutal cu subordonaţii, astfel încât să-i preschimbe în roboţi şi vite de povară ce să asculte numai de poruncă (a lui sau a oricăruia dintre gradaţi). Ştiu atât de puţine despre acea perioadă din existenţa sa încât mă întreb dacă cele cunoscute de mine şi expuse aici au fost adevărate sau constituiau o amăgire de-a subsemnatului narator.

Una dintre trăsăturile ce mă atrăgea către el era constrastul din figura sa şi bunul simţ al vorbei.

Figura aparţinea unui lucrător al pământului, şiret, avid de bogăţie, duşmănos (chiar câinos). Avea fruntea foarte îngustă, sprâncenele îi lipseau aproape complet, buzele i se răsfrângeau către nări şi bărbie, sugerând o senzualitate nestăpânită şi primară. Nasul îi era scurt şi tindea să se impună prin grosime. Mâinile i se terminau cu degete groase şi boante, cu unghii tăiate în carne. Vorbea tare, vârându-se în conlocutor, să-l ia de nasturi – dacă am fi avut voie să purtăm acest 'obiect de lux' – avea accese de entuziasm copilăresc sau de încruntări determinate de gândirea sa politică care (cea din urmă) te mira pentru că era vorba despre un ofiţer, un căpitan şcolit sub comunism şi înlesnind glasul partidului să ajungă la neştiutorii ce-i avea în grijă la regiment. Unde încăpeau sub fruntea sa şi opinii antiguvernamentale?

Îmi stă în obicei să 'âncurajez' oamenii care par a-şi depăşi condiţia, acordându-le un credit mai mare decât ai crede că merită. O fac pentru a-şi găsi dumnealor, în ecoul trezit în mine, încrederea că se află pe drumul cel bun şi puterea de a continua în sensul pe care au pornit. Desigur, oricât de stăpân aş fi pe simţămintele mele, o atare relaţie cu ceilalţi nu se poate să nu mă transforme în propria mea victimă, adică să mă păcălească, făcându-mă a mă lăsa convins de propria mea înşelăciune menită celui dinainte-mi.

Se poate ca simpatia resimţită faţă de fostul căpitan să fi fost îndatorată unei asemenea autominţiri. Oricum, ea exista. Şi când l-am reîntâlnit, pe Calea Victoriei, după eliberarea amândurora, şi l-am văzut ieşind dintr-o curte, cu acelaşi sentiment agreabil i-am întins mâna. Am constatat că nu greşisem în caracterizarea ce-i făcusem odinioară. Nu-l interesa să amănunţească nici anii ce-i rămăseseră de parcurs prin lagăre, nici evenimentele scurse în libertate după ei înainte. În schimb, s-a lansat cu mare căldură în încunoştinţarea mea că se făcuse artist (!), că picta icoane pe sticlă, că, deşi fusese părăsit de soţie, îşi găsea în noua îndeletnicire liniştea necesară vieţuirii în pace şi armonie cu sine şi cu semenii.

Îl iubeam pentru această capacitate de a uita de el însuşi şi de a se adânci în ceea ce-l entuziasma în acea clipă.

Totuşi, nu m-am hazardat să-i propun tocmirea unor legături mai strânse. Eram mult prea ocupat pentru asemenea vădiri ale prieteşugului tardiv.

După Revoluţia din '89 şi înfiinţarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, parvenindu-mi ştirea că se organizase un cenaclu în cadrul acesteia, pregătind o publicaţie ritmică, unde foştii deţinuţi să-şi exprime punctele de vedere asupra noilor structuri economice, sociale şi politice din ţara noastră.

M-am înfăţişat şi eu la una dintre şedinţe, doritor să remarc tensiunile firesc să apară între cei care fuseseră colegi de suferinţă şi acum se pregăteau să debuteze în literatură ca aştri încălziţi de focul bătăilor, nemâncării, însetării, umilirii. Era o aglomeraţie ce grăia despre condiţia intelectuală a românului în temniţe, chiar dacă – în libertate – nu avusese nicicum o atare înclinare cărturărească. Întâlnirea se desfăşura în cea mai lungă sală a sediului, brăzdată de şiruri de scaune, dar umplută vârf, mai ales, de aspiranţi la publicare ce rămăseseră în picioare călcându-şi pantofii unul celuilalt. Cum, la sosirea mea, convorbirile începuseră de multişor, am fost fericit să pot rămâne în spatele rândurilor şi să ascult de acolo schimbul de păreri. Acesta consta mai ales în laude de sine.

Deodată, l-am văzut pe căpitanul iconar! Nu izbuteam să înţeleg ce glăsuia. Însă cred că pricepeam a fi fost vorba despre versuri ce se simţea pregătit să le ofere, fără pretenţii pecuniare, obştii. Fiind sigur că aveam să-i fac o surpriză plăcută, ca şi tuturora (pentru care ştirea mea era o noutate absolută), am strigat cât puteam de tare:

— Domnule căpitan de ce nu oferiţi şi icoanele pe sticlă?!”

A sesizat că fusese apostrofat. Poate că de vină era incapacitatea mea de a-mi întări vocea la caz de nevoie. Poate că vina o purta surzenia ce-i atacase timpanele, cu vârsta.

Răspunsul său era la o depărtare de o poştă de cuvintele mele.

A replicat: – „Ah, atunci când am fost brigadier. „ Şi-a strâmbat gura, cu înţelesul că momentul nu avea nici o însemnătate autentică şi, fără a mai continua, se retrase la perete, curând înghiţit de viitorii poeţi ai A. F. D. P. R.-ului.

A fost pentru prima oară de când îl cunoşteam că m-am întrebat cu toată seriozitatea: ce taine dureroase ascundea în sufletul său prietenul meu artist, căpitanul? Prima replică adresată lui şi pe care nu a înţeles-o l-a dus cu mintea la perioada cea mai sumbră din detenţia sa, o perioadă când – fără s-o ştie nimeni – avea să-şi reproşeze ceva sau. Totul.