COLEGI DE CONDEI.

Ne-a prezentat unul altuia un alt fost coleg de puşcărie. Mi l-a adus acasă. Se pare că nu locuim departe unul de celălalt. Mă informase din timp că urma să vină cu unul dintre apropiaţii lui Eugen Ţurcanu; din epoca anterioară detenţiei; din libertate, deci, dar intrat odată cu acela în puşcărie. Cu asta mi-a trezit apetitul de a-l cântări personal, de a-l descoase şi eu. Pentru că mi se spusese despre el ceva imposibil (gândeam, în conformitate cu lipsa mea de experienţă directă a ceea ce s-a numit „reeducări”). După ştiinţa mea (insist: indirectă – din cărţi şi din povestiri orale), la Piteşti, în Centrul de reeducare studenţească, din bătaia organizată împotrivă-i de colegi nimeni nu scăpa fără să bată la rândul său, după ce se pomenea snopit de nu mai rămânea om. Şi, totuşi, Ţurcanu l-a întrebat pe Nutti Pătrăşcanu, când au ajuns la un pact, dacă putea să bată. Aceştia au fost termenii exacţi. Celălalt i-a răspuns că nu ştia dacă era în stare, că nu încercase niciodată. Că avea să vadă. Am mai citit şi despre alţii că recunoşteau călăului obştesc a nu fi fost capabili să lovească un semen, cum li se impunea pentru a da dovada fidelităţii faţă de cei care le deveniseră stăpâni îndărătul gratiilor. Dacă nu ridicau mâna asupra altcuiva, erau folosiţi ca provocatori ai noilor veniţi, pentru a-i demasca ulterior în plen, cu nimicurile pe care izbuteau să le obţină de la ei prin criminală şiretenie. Demascarea se făcea în vederea unei motivări a torturării celor proaspăt sosiţi. Era mai uşor să-i chinuieşti dacă aveai un ce, oricât de nesemnificativ, împotriva lor.

Despre domnul acesta mi se relatase că i se încredinţase de către Ţurcanu, prietenul său, să-l zdrobească pe un oarecare, când avea să fie dat semnalul nebuniei generale. El istoriseşte că, în toiul învălmăşelii iscate de surpriza cotonogelii la care erau supuşi cei abia intraţi, el, tot împingându-şi victima către prici, ajuns cu ea acolo, i-a poruncit printre dinţi şi în şoaptă: – „Vâră-te sub pat! Vâră-te mai repede!”, astfel găsind el soluţia de a-şi creea o situaţie în care-i să-i fi fost imposibil a-l lovi, pentru că nu-l putea ajunge.

Asta mi-a povestit şi mie când a venit timpul să-l întreb asupra colaborării sale cu reeducatorii. Din păcate, tânărul cruţat de el murise şi nu-şi putea aduce mărturia cu privire la întâmplare.

Înfăţişarea vizitatorului meu respira o domnie naturală. Beneficia de acea calitate a unor bărbaţi maturi care în cursul tinereţii îşi creaseră o siluetă robustă dar neagresivă, datorită unor sporturi armonioase, precum canotajul, hipismul, înotul, alpinismul, pe care temei vârsta depune o linişte carnală de invidiat. Poate că n-am întâlnit mai mulţi de zece bărbaţi impunători ca el, într-o viaţă de om. Figura distinsă, de universitar preocupat de probleme ştiinţifice puţin accesibile, îi fusese sculptată de preocupările unui geolog de teren, care îşi petrecuse zeci de ani pe culmile montane, în tăcere, însumând şi o serie aproape fără număr de nopţi albe, sacrificate redactării unor voluminoase tratate de specialitate. Silueta burgheză îi era neliniştitoare prin calmul ce-l degaja. I se asociau gesturile măsurate, comise cu lentoare, de parcă ar fi fost smulse cu zgârcenie dintr-un abis al îndoielilor. Tonul aşezat, cu glas bine pozat, se manifesta cu o rostire atât preţioasă, cât şi modestă fără ostentaţie. Bunăvoinţa politicoasă ce-i însoţea toate adresările te invita la prieteşug, la încredere în el, chiar la ataşament faţă de el, deşi încă nu apucaseşi să-l cunoşti ca lumea. Avea un cap ca turnat în bronz, ce-ţi inspira siguranţă prin marea-i seriozitate.

A început să mă frecventeze, eu încă neînapoindu-i vizitele, deoarece starea sănătăţii mele lăsa de dorit. Recunosc că prezenţa sa îmi devenise dragă, de nu ar fi fost cele ştiute legându-l de Ţurcanu. Pentru a se prezenta mai complet, mi-a dăruit o carte memorialistică scrisă de el. Conţinea portrete ale foştilor colegi de detenţie sau de servici de odinioară. Din punct de vedere literar, multe erau tratate cu îndemânare, expuse în cadrul unei întâmplări elocvente pentru cunoaşterea personajului ce reţinea atenţia naratorului. Bineînţeles, şeful reeducărilor reprezenta cheia de boltă a volumului. Prieteni prin soţiile lor, foste colege (poate chiar de bancă) în liceu, se simpatizaseră şi se frecventaseră reciproc dinaintea căderii în plasele securităţii. Modul naraţiunii trăda stima autorului şi căldura cu care gândea la celălalt. Simpatia prezentării respira omenie. Apropierea sufletească dintre ei devenea accesibilă pe deplin în finalul istorisirii, când mama lui Ţurcanu l-a chemat pe povestitor să mai treacă pe la dânsa, după vizita ce i-o făcuse (eliberat în baza unei foarte scurte condamnări). Dorea să mai stea de vorbă despre fiul ei iubit. Or, domnul din faţa mea nu a putut repeta acea experienţă. Vorbind cu mine, îmi era evident că îl durea sufletul a nu fi dat curs rugăminţii bătrânei. Hotărârea sa este de înţeles: se temea să mai deschidă uşa unei mame care simţea în carnea ei suferinţele pe care le bănuia a fi fost îndurate de roadele pântecelui său. Mai mult, Ţurcanu interzisese, sub ameninţarea cu moartea, atât acoliţilor cât şi victimelor sale, să trădeze secretele reeducării. Datorită acestei acţiuni el, de fapt, o ducea nesperat de bine şi se împlinise ca stăpân autarhic peste vieţile tuturor colegilor. Despre aceste lucruri nu putea vizitatorul meu vorbi unei mame disperate.

Ceea ce mi-a deşteptat o vagă bănuială în privinţa acestui domn se născuse din afirmaţia că nu bătuse niciodată. Atunci când îl scăpase pe cel desemnat a lua bătaie de la el, mi-a menţionat colegul nostru ce-l adusese la mine, Ţurcanu s-a supărat pe el şi l-a expediat în altă cameră.

Când se supăra pe careva, torţionarul îl ţinea cinci sau cincisprezece nopţi nedormit; îl bătea dimpreună cu alţi zece derbedei; îl obliga să mănânce culcat pe burtă şi sorbind de-a dreptul din gamela fierbinte ce odihnea pe ciment înainte-i; îl punea să bea urină, să lingă şi să mănânce fecale. Dacă îl trimitea în altă cameră era pentru a-l da pe mâna unor călăi la fel de nemiloşi ca el, eventual însoţindu-l cu sfatul tainic de a fi ucis cu bâtele, aşa cum şi-a încheiat zilele Şura Bogdanovici, adevăratul iniţiator al reeducărilor. Pe omul nostru, însă, nu a făcut alta decât a-l muta din cameră. Atâta mi-a parvenit. Ba, parcă am dedus nu ştiu datorită cărui element, că a fost dus ca membru în comitetul de cameră, dacă nu chiar ca şeful acestuia.

Mi se părea prea de tot. O parte din umbra neîncrederii mele plutea şi asupra aceluia care ne prezentase unul altuia. Poate că el era cel care mă minţise. Dar de ce? Cui folosea înşelarea mea?

Bineînţeles că aici a intervenit obsesia multor contemporani, printre cari şi subsemnatul. Poate că era vorba, mi-a trecut prin minte, cu atât mai mult cu cât era pomenit şi un al treilea tânăr care nu bătuse şi nu fusese bătut, poate că era vorba, m-am temut, de o conjuraţie întrunită pentru a mă câştiga de partea lor. Nici cel care mi l-a adus nu recunoştea a fi fost cumva bătut sau, şi mai şi, a fi bătut el pe alţii. Am înţeles că aceşti oameni nu aveau prieteni, nu aveau în cine să se încreadă. Preferabil, pentru ei, din toate punctele de vedere, era să găsească pe cineva (eu, de pildă, că scriitor despre detenţie sunt o leacă) care să-i absolve de orice bănuieli. La aceasta putea folosi înşelarea mea.

Era vară. Noul venit m-a invitat să trec pe la el, să sun la uşă şi să coborâm împreună în parcul de peste drum, pe malul unui lac, oblojind câteva cutii de bere scoase atunci de la frigider. Era idealul său în privinţa prieteniei.

Nu mă putea primi în casă, deoarece soţia îi sta nemişcată în pat de o sumă bună de ani. Şi dumneaei ispăşise o pedeapsă politică, una mult mai mare ca a soţului. De nevoie şi din umanitate, el se preschimbase în sora ei de caritate, în mama ei, în fiica ei, în oricine ar fi trebuit s-o îngrijească. Din pricina unor astfel de îndatoriri grave, doar în cazuri rarisime îşi îngăduia aventura de a se depărta de apartamentul familiei, cum o făcuse în cele câteva rânduri când trecuse pe la mine. Tragedia aceasta, a apropierii de moarte cu fiecare clipă ce se scurgea, trăită de nevasta lui, ca şi propria lui singurătate, contribuiau la sculptarea chipului său, la gravarea lui cu seriozitatea menţionată iniţial, seriozitate ce mă atrăgea către dânsul.

De la el sau de la celălalt ştiam că-şi publicase şi amintirile din temniţă. Mi-a făgăduit împrumutarea volumului epuizat. Mi-a promis că avea să mi-l dea dacă mă lăsam văzut pe la el într-una din zile. Fiindu-mi greu să escaladez treptele ce conduceau la catul lui, luasem cu mine un camarad de temniţă. Acesta a urcat în locul meu. A atins butonul soneriei. I-a deschis cel căutat. A fost invitat înăuntru, dar gazda nu aşteptă să se instaleze într-un fotoliu din preajmă, că şi scoase dintr-un raft al bibliotecii opul cu pricina. Din păcate aveam să-mi dau seama că nu era cel făgăduit, ci acelaşi pe care-l aveam şi-l studiasem din scoarţă-n scoarţă, pe care mi-l dădea pentru a doua oară.

— Cine este domnul ăsta desăvârşit?„ mă întrebă amicul, şi el impresionat de ţinuta aşa-zisului nostru coleg de închisoare. „Nu întâlneşti astfel de indivizi pe toate drumurile.”

Când mi-am arătat nedumerirea privitoare la cele două cărţi şi faptul că folosise tot felul de tertipuri să nu ajungă la mine nici măcar exemplare din autobiografia de detenţie dăruite cu dedicaţie altora, puţin i-a păsat de câte îi explicam: era încă sub vraja înfăţişării domneşti a insului. Aşa încât nu i-am putut strecura şi lui ghimpele îndoielii ce mă otrăvea.

Când a revenit autorul acelor pagini pe la mine, l-am luat prin surprindere, credeam:

— Am văzut în cartea aia publicată de Editura Vremea, cu documente de anchetă şi proces ţinând de reeducări că unul dintre cei condamnaţi la moarte şi executaţi vă acuză că l-aţi şcolit, în numele reeducatorilor, cum să momească noii fraţi de suferinţă pentru a le smulge secretele bine păzite de securiştii care-i anchetaseră, cum să devină provocator şi turnător.” Aceste secrete urmau să ajungă la urechile lui Ţurcanu, mai întâi, pentru a fi vărsate în capul naivului cu pricina, declanşând torturile şi, eventual, moartea lui. Ulterior ele trebuiau încredinţate securităţii, în vederea îndrumării pentru noi arestări.

Răspunzând, nu a şovăit; în schimb, era uşor plictisit. Vorbea ca între doi prieteni care se cred unul pe celălalt, deoarece se cunosc prea bine pentru a se bănui de înşelătorii. Nu întrevedeam de ce întâmplare se agăţa pentru a gândi astfel. Dimpotrivă, eram iritat că descoperisem acuzaţia şi că o nega cu atâta lejeritate. Eram chiar indignat că puteam fi minţit în faţă. Bănuiesc că felul meu de a fi, blajin, l-a încurajat să adopte acel comportament.

Acum, dacă m-am hotărât să narez în scris aceste rânduri, am redeschis cartea cu pricina, să-mi împrospătez amintirile. Titlul ei e: „Memorialul ororii”. Iar numele aceluia care a făcut dezvăluirile la care mă refeream este: Ioan Cerbu. Se pare că Cerbu era bătut de Viorel Negrilă, la îndemnul prietenului meu despre care vorbesc. Probabil că tortura se desfăşura în camera unde îl expediase Ţurcanu, dar nu supărat pe el, cum lasă de înţeles, ci trimis şef de comitet, cu drepturi totale asupra celor aduşi pentru demascarea externă, adică a relaţiilor ce le avuseseră în libertate şi a faptelor săvârşite în acele condiţii. Şi pentru demascarea internă, adică a vorbelor schimbate în penitenciar, de când fuseseră arestaţi, a cântecelor îngânate, a ajutoarelor date celor veniţi din anchetă în sânge şi a tuturor faptelor, ce mai. Era mijlocul de a identifica sentimentele legionare ale victimelor – căci reeducarea urmărea desfiinţarea definitivă a Mişcării Legionare. Era şi mijlocul aflării identităţii colegilor ce acţionaseră din acelaşi impuls sau al caraliilor ce acceptaseră să dea o mână de ajutor condamnaţilor. Se înţelege din text că Viorel Negrilă avusese grijă să-l înveţe cu câteva luni înainte cântece legionare pe Cerbu. Acum i le scotea pe nas. Tehnica (mă refer la iniţierea în legionarism) de a pregăti noi cadre pentru legiune în perioada de carantină sau cea imediat următoare era curentă la Piteşti. Pentru mulţi dintre cei trecuţi printr-o atare şcoală (deseori elevi), perioada rămânea una dintre cele mai frumoase din viaţă. Destui dintre ei întâlneau pentru întâia oară prietenia adevărată, jertfa pentru aproape, credinţa cea mai autentică. Seară de seară avea loc „momentul iertării”, când toţi care se jigniseră în cursul zilei sau se necăjiseră măcar unul pe altul, se apropiau de patul celuilalt pentru a-şi cere iertare. Evocarea eroilor Legiunii, a neasemuitului Căpitan, a martirilor Moţa şi Marin, a răzbunătorilor Nicadori şi Decemviri, a eroicilor lăgărişti din Germania lui Hitler, formau caractere.

Această treaptă pedagogică de o mare înălţime spirituală era urmată de o lovitură psihologică anihilatoare. Total neaşteptată. Acela care răspunsese de iniţiere devenea călăul tău, fără a te avertiza în nici un fel şi fără a te acuza de altceva decât de faptul că te dovediseşi. Legionar!

Prin asta trecuse şi Ioan Cerbu.

Apoi venise rândul vizitatorului meu. Avu datoria de a-l învăţa cum să tragă de limbă deţinuţii din camera unde urma să fie dus, indivizi ce nu ştiau nimic despre reeducările desfăşurate la numai doi paşi de ei, sub nasul lor. Era misiunea acestui 'domn fără cusur', cum îl văzusem iniţial, de a şcoli pe cei trecuţi prin disperările demascărilor, cum să lege prietenie cu viitorii colegi, pentru a le afla secretele. Oare lăsaseră camarazi de luptă nedenunţaţi atunci când fuseseră anchetaţi? Oare cunoşteau alţi posibili luptători împotriva comunismului? Oare ştiau de arme ascunse? Oare cunoşteau gazde de vrăjmaşi ai comunismului? Şi atâtea altele ce puteau interesa securitatea.

Tot el le făcea educaţia marxist leninistă, conform cu legile materialismului dialectic, în vederea viitoarei lor situaţii de reeducaţi. Dealtfel, atunci când încă nu se trasaseră limpede coordonatele versiunii româneşti a Poemului Pedagogic al lui Makarenko (am numit reeducările), el fusese acela care, folosind un pretext dintr-acesta vestise începutul lor într-una din camere.

Ceva în legătură cu asta acceptă şi domnul geolog să recunoască.

— Singurul lucru pe care l-am făcut, trimis de Ţurcanu, a fost că am ţinut o prelegere de materialism deţinuţilor, bazată pe exemple din ştiinţe naturale, eu pricepându-mă la astfel de lucruri, pentru că le studiasem.”

Nimic din cele ce fusese deconspirat de Ioan Cerbu a fi săvârşit în numele lui Eugen Ţurcanu. Acea deconspirare fusese făcută în faţa anchetatorilor care îi scormoneau trecutul de ucigaş (a recunoscut trei crime în camera condusă de el), crime la care ajunsese de spaimă că ar mai fi putut intra în faza torturilor prin care trecuse. Iar acum nu mai avea cum repovesti cele săvârşite de domnul din faţa mea, deoarece a fost împuşcat, ca urmare a procesului reeducatorilor.

Conlocutorul meu era nepotul uneia dintre figurile de conducere ale partidului comunist din anii aceia. Ce căutase el la legionari, nu ştiu. Că s-a potrivit ca o mănuşe ideea reeducărilor pe mintea lui îmbolnăvită din familie este de înţeles. Că prietenia lui Eugen Ţurcanu, membru al partidului comunist şi elev al unei şcoli pentru diplomaţi, îl stimula să caute o cale de eliberare rapidă din gherlă, cum nădăjduiau toţi reeeducatorii, şi după acea revenire în libertate să-şi asigure o situaţie în lumea nouă, mai mult ca sigur între cadrele securităţii, este iarăşi de înţeles. Dar că după aceasta a devenit acel domn desăvârşit, un savant, o glorie a geologiei româneşti, mi-e mai greu să pricep. Pentru mine, crima este incompatibilă cu practicarea ştiinţei. Însă aş zice că prea multe încă nu ştiu dintr-ale vieţii.

Ceea ce m-a îndemnat a pune pe hârtie paginile de faţă este semnătura lui în revista unde public de ani de zile. Renunţând la conceperea de cărţi, se pare că a optat pentru ziaristica politică, tot de culoare verde, ca pe timpuri.

Sunt mânios pe mine însumi, fiindcă simt în spatele remarcilor mele o indignare al cărei stăpân nu pot fi, stârnită de aceea că un atare om publică, sub numele său, într-o revistă pe care o socoteam curată până acum, alături de numeroase condeie în nici un fel pătate. Dar, îmi spun tot eu, ce l-ar împiedica să fi devenit alt om? Dacă a greşit şi-i pare rău şi voieşte să o dovedească, cine i-o poate interzice? N-a ucis cu mâna lui. A pregătit un viitor criminal atât de feroce încât acela a fost condamnat la moarte şi executat. Poate şi pe alţii, rămaşi necunoscuţi. Dar el personal se pare că nu a ucis.

Ba are acest drept. Un singur lucru continui să-i reproşez: de ce nu-şi începe activitatea publicistică ieşind la rampă cu recunoaşterea: iată ce am făcut! Iertaţi-mă şi primiţi-mă între voi! Vreau să-mi curăţ sufletul!

Am văzut un film a cărui acţiune se desfăşura în Africa de Sud. Era vorba despre o lege votată la ei după ce puterea a trecut din mâinile albilor în mâinile populaţiei majoritare. Conform acestei legi erai absolvit de orice vină dacă anunţai tribunalul că doreşti să fii judecat pentru cele făptuite sub vechiul regim politic. Pedeapsa unică era, în fiece caz, recunoaşterea publică a faptelor tale, în toate detaliile lor sângeroase.

Asta aştept şi în România, unde condamnarea publică a comunismului s-a redus la un discurs parlamentar al Preşedintelui ţării, un discurs demult uitat.