O NOUĂ VECINĂ.

Nu cred să fi trecut mai mult de două săptămâni de când ne-a ajuns din urmă o bătrânică simpatică. Venea dinspre fundătură.

Străduţa noastră are formă de L. Iar acolo unde se frânge, abia că se bifurcă. Anume pătrunde în ea acest mic afluent cu desen de virgulă, ieşit dintr-un teren nu ştii bine cât cu stăpân şi cât al nimănui. Pustiu nu este de tot, căci mai sunt semănate, până la el, două case, aparent într-o curte unică, pe dreapta. De fapt, drumeagul conducând la cea mai îndepărtată, se sumete pe lângă ograda mititică a celeilalte. Strecurându-te pe lângă calcanul aceleia din urmă, pe o potecă lată cam de un pas jumătate, aceasta te mână la alte două căscioare. Ele se compun din câte un vestibul şi o mică încăpere; a de la răsărit este înzestrată şi cu o baie. Ambele se înghesuie într-o singură îngrăditură. Dincolo de aceasta se întinde palma de pământ părăsit abia pomenită.

Întorcându-ne din drum spre ele, treci prin dreptul unei cămări crescută în colb, cu o bătătură s-o cuprinzi în palmă. Într-aceasta viermuiesc doisprezece inşi, numărul cărora nu e niciodată acelaşi. Vina o poartă beciul, adică închisoarea unde astăzi unul dintre copii alunecă din joacă, mâine alţii.

Dintr-acolo se ivise chipul binedispus al femeii trecute. Nasul i se lăţea din zâmbire. Pomeţii i se ţuguiau din aceeaşi pricină. Bărbia i se aduna mai aproape de buză. Privirile nu reţinuseră urmă de răutate sau amintiri grele. O preceda o burtă măruntă, suspendată şi legănată. Picioarele şi braţele îi era scurte.

Am bănuit că era proprietăreasa uneia dintre coşmelii, proprietăreasă pe care nu o văzusem încă la faţă. Nu numai că ştiam de existenţa ei, dar chiar un vecin al său, meşter-drege-tot, cum găseşti oriunde e un ban de câştigat şi ceva bun de stricat, meşter care circula de la unul la altul, dând cu ochii de colecţia noastră de ceramică populară, obţinuse de la ea un urcior de lut şi ni-l oferise ca mai interesaţi în culoarea lui decât dumneaei. Îl ţinem de atunci pe un fel de terasă acoperită ce stă lungită la umbră la un capăt al locuinţei noastre. Pe pereţii ei se lăfăie câteva zeci de străchini şi blide însorite şi cu vino-ncoace.

Faptul că amabila trecătoare ne cinstise cu bineţe confirma o obişnuire cu prezenţa noastră. Ne simţeam vinovaţi că nu fusesem primii să o salutăm. Vârsta sa ne impunea să ne fi grăbit a o face. Cu atât mai mult cu cât a-i fi fost dragi era lucru evident. Neglijenţa noastră ni se părea motivabilă. Nu o cunoşteam, oricine va fi fost, ceea ce ne ruşina şi mai tare.

— Este o cerşetoare din Gara de Nord„, ne spune dispreţuitor şi amuzat gura spartă a uliţei. „A găsit-o Ion pe acolo şi a adus-o acasă, să aibă unde dormi.„ Ion este capul familiei celei numeroase. Mă înduioşează sensibilitatea sa. „A pus-o să cerşească. Îi aduce trei-patru sute de mii pe zi. Şi-au găsit un venit sigur. O ameninţă că dacă nu vine cu bani, o dă afară. Ea plânge, se vaită.„ Soţia mea se miră că mai este loc şi pentru ea în odaia supraaglomerată. – „Păi ce?! O lasă între cei patru pereţi?!„ – „În cazul ăsta, unde doarme?„ – „În curte. Este destul loc pentru una cât ea.”

Peste două ceasuri, când s-a întunecat bine, un necaz ne scoate din casă. Revenim după orele unsprezece noaptea. Soţia mea rămâne puţin în urmă, să mai caute ceva în automobil. Apare din centru şi femeia necunoscută. Mă salută cu veselia tandră ce-i stă atât de bine. E încântată că-i răspund. Nevasta mea e aplecată înainte şi ascunsă pe jumătate între banchete. Fericită, din trecăt, dându-i 'bună seara', străina o mângâie peste umeri cu o caldă prietenie.