ŞEF PENTRU O ZI.

Aveam o experienţă destul de vastă a vieţuirii în Jilava. Mai tot anul ce trecuse împărtăşisem existenţa colegilor din camerele mari, cele unde ne aflam câte şaizeci, şaptezeci de inşi, majoritatea trei la două paturi. Bănuiesc că acesta este obiceiul cu noii veniţi. Îi lăsau să locuiască în obşti cuprinzătoare, pentru a se obişnui cu puşcăria. Când socotea conducerea penitenciarului ca te-ai maturizat ca deţinut, îţi dădea drumul de pe reduit către încăperile de opt-zece inşi, la chin mai greu.

Eu m-am nimerit într-una dintre acelea aflate în continuarea camerei 0, adică a morţii, atunci când mi s-a împlinit sorocul mutării.

Nu eram prea deschis faţă de cunoştinţele noi. Deprinsesem prudenţa elementară necesară într-un loc unde se putea să abunde turnătorii. Dar nici nu mă închideam în mine cu duşmănie. Aşteptam să mi se întindă o mână amicală, pentru a judeca dacă mă hazardam să răspund cu aceeaşi prietenie.

Între timp, am început să măsor cu pasul de la un capăt la altul celula mititică. Voiam să las impresia că eram adâncit în mine însumi; de fapt, îmi fixam pe rând privirile asupra fizionomiilor colegilor de cameră abia cunoscuţi, încercând să le ghicesc caracterul, surprizele pe care erau capabili să ţi le facă, biografia, dacă ar fi fost posibil. În felul acesta îmi alegeam prieteni, oamenii de încredere.

Nu zărisem decât un singur chip de intelectual subţire, printre cei nouă indivizi în haine zăbrelite. Dar acesta era foarte atrăgător. Ceva mai scund ca mine, părul şaten deschis îi era vag ondulat. Avea o ţinută îngrijită, priviri deschise şi oneste, obrajii destinşi de un surâs pândindu-te să-ţi ureze bine ai venit, desenul buzelor era unul al bunătăţii, bărbia părea fasonată astfel încât să crezi că îţi acorda întreg interesul.

— În tăcere se nasc gândurile mari, poemele, ba chiar şi muzica. „ îmi adresă cuvântul când am trecut pe lângă patul său.

Mi-am coborât căutăturile către ale sale. Alături de multă bunăvoinţă, am găsit în ele o vagă încurajare, ceva cam ca: 'Hai să stăm de vorbă. O să vezi că ne vom înţelege. Suntem făcuţi să fim prieteni. ' Mai mult, exista acolo şi o lumină a preţuirii. Acestea la un loc m-au convins sa cedez ceva din încăpăţânarea mea de a rămâne izolat până ce aveam să mă dumiresc deplin asupra locatarilor. M-am oprit din plimbare: -„Aveţi dreptate: orice lucru serios se concepe în tăcere.” – „Poet?” m-a luat la sigur. Şi nimerise în plin. – „Poet când mai pot. „ – „Daţi-mi voie: inginerul Berneagă”. De tare mult timp nu mai întâlnisem pe careva să mă stimeze suficient încât să se ridice în picioare atunci când ne prezentam unul celuilalt. Alături de această purtare impresionantă, ceva m-a dezamăgit: meseria sa. Ce puteam afla de la un inginer, ceva care să-mi aline sufletul? Ţara se umpluse de ingineri incapabili să deschidă gura, ori să scrie corect o scrisoare. Aşa erau timpurile. Omul cultivat constituia o ameninţare pentru conducerea de stat, deoarece scotea în evidenţă incapacitatea intelectuală a membrilor ei. Mai mult, era suficient de pregătit ca să judece şi să afle adevărul. Dar ing. Berneagă părea mult prea fin pentru a mări cu unul tagma necuvântătorilor primind patalamale şi posturi de conducere peste noapte.

— Ah, nu. Am ocupat un post de conducere doar pentru a mă nenoroci. Am condus timp de o zi şi o noapte. Voia ursitoarelor. Parcă le aud bolborosind deasupra leagănului meu: acest prunc va suferi pentru alţii, fără rost şi fără sens. Destui ingineri vor ajunge cineva în ţara asta. El va fi stâlpul puşcăriei jilave.!”

Vedeţi, am greşit: avea altă ştofă. Era el însuşi poet.

Fusese arestat în 1948, în anul când au fost judecaţi criminalii de război, guvernele succesive, generalii, episcopii bisericii greco-catolice şi trei partide istorice -după foştii membri ai Legiunii.

De ce?

Pentru că a avut ghinionul să se înfăţişeze la post imediat ce şi-a susţinut licenţa. Postul ce i se propusese a fost acela de adjunct al şefului personalului de la şantierele ce urmau a primi numele: Griviţa Roşie, adică la Uzinele Malaxa.

Când se înfăţişă în biroul respectiv, plin de avânt şi numai surâs, un bărbat cu o chelie strălucitoare, între două vârste, îi strânse mâna cu entuziasm şi i se adresă: – „Bine ai venit, tinere domn inginer. Intri în pâine pe dată. Mă vei înlocui timp de o lună de zile. Plec la Veneţia. Cu nevastă-mea. Bucură-te, timp de treizeci de zile eşti cel mai mare peste toţi muncitorii şi inginerii de aici”. Făcu un gest larg cu braţul drept, indicând pesemne întinderea şantierelor. În elocvenţa acelei mişcări regăseai o grandilocvenţă cu care junele Berneagă nu era obişnuit, deoarece nu prea cunoştea multe în afară de buchia cărţii. În mod firesc nu deprinsese în nici un fel mândria de a înlocui un om cu atâta putere asupra destinelor celorlalţi.

Înghiţi în sec însă, disciplinat, se feri să comenteze în vreun fel micul discurs destinat pavilioanelor sale timide. Pe faţă, desigur, i se citea nedumerirea, dar şi-o stăpânea cât putea, să nu stârnească opinia că fugea de greutăţi sau că nu se pricepea la treburile biroului aceluia. Până să apuce a mulţumi pentru încrederea acordată, străinul îi scutură ambele mâini pe care le înhăţase ca un urs între ale sale, după care ieşi ca din puşcă, lăsându-l fără vlaga de a mai rosti măcar un cuvânt în urma lui.

A doua zi a izbucnit greva celebră.

Peste ani şi ani, când bătu ceasul răzbunărilor, proaspătul absolvent de odinioară fu arestat şi socotit vinovat de cele petrecute în uzină. Condamnarea sa fu de douăzeci şi cinci de ani.

L-am întâlnit când săvârşea cel de al optulea.

Peste aproximativ trei ani îmi încheiam şi eu pedeapsa. Continuând în Bucureşti (unde eram acum liber) tratamentul început ca deţinut la spitalul din Slobozia, peste câtva timp am izbutit să ajung şi acasă. Acestea se petreceau în anul 1960.

În 1964, anumite dezagremente ţinând de construcţia casei noastre l-au obligat pe tatăl meu să recurgă la ajutorul Icralului. Inginerul venit la faţa locului să constate amplitudinea necazului nu era altul decât dragul meu domn Berneagă.

După ce schimbarăm multe cuvinte, brusc a năvălit peste mine o amintire, a singurei dureri mărturisite vreodată de colegul meu de la Jilava.

— Domnule inginer, v-a aşteptat băiatul dumneavoastră sau s-a căsătorit până să fiţi eliberat?”

— S-a căsătorit, domnule Rădulescu. Ce să facă? Aveam o condamnare de douăzeci şi cinci de ani. Cine să ştie că, la împlinirea a unsprezece ani, avea să se dea decretul acesta care ne-a eliberat pe toţi până la ultimul?”