DE CE AM REÎNCEPUT A FUMA.

Nu mai fumasem cu regularitate de patru ani. Încălcările abstinenţei (care nu era una decât din obligaţie) au însemnat câte trei ţigări pe zi, în anumite perioade ale anchetei, când ofiţerul însărcinat cu aceasta voia să-mi câştige bunăvoinţa; au mai însemnat cele 200 bucăţi primite de Nicolae Balotă de-acasă, el nefiind fumător şi lăsându-mi-le mie, colegul său de pat; au însemnat deasemeni o ţigaretă după micul dejun şi alta după prânz, oferite de doi prieteni timp de o lună, când administraţia coloniei a început să pună în practică dreptul la pachet, iar eu mă număram printre cei pedepsiţi. Finalmente, cele două săptămâni dinainte de eliberarea mea, când m-a ajuns din urmă, într-un spital, o expediere destinată mie, cuprinzând cele două sute de ţigări clasice şi legale, împărţite între trei fumători câţi ne aflam în rezerva din Slobozia.

De aici, eliberat, am fost transferat în clinica de boli contagioase din capitală. Astfel, mi s-a prelungit izolarea cu încă o lună. Contemplam libertatea prin ochiurile unei plase metalice acoperind o fereastră a etajului II. Iar libertatea, pentru mine, avea un singur nume: părinţii.

Aveam 24 ani şi nu-i mai văzusem de patru ori trei sute şaizeci şi cinci zile. Nici nu mai ştiam nimic despre dânşii. Abia acum verificam că erau încă în viaţă, că nu se îmbolnăviseră în chip vizibil, astfel încât să târască după ei vreun handicap, şi că erau îmbrăcaţi decent, cum îi ştiam dintotdeauna – va să zică era probabil ca tata să nu fi fost dat afară din servici din pricina condamnării mele.

Dragostea mamei pentru puiul său o citeam în înghesuirea cu care apăsa braţul tatei. Se agăţase spasmodic, patetic. Îşi muşca buzele ca să nu ţipe şi bănuiesc că repeta fără şir – numai în auzul soţului ei – numele meu sau strigăte ca 'băiatul meu a venit.!'

Dragostea tatei nu era bătătoare la ochi altfel decât în încordarea întregii figuri şi mai ales a privirii ce se străduia să pătrundă prin mine. El care, la o vârstă similară aceleia când fusesem arestat, visase să ajungă actor holywoodian, nu găsise nici o expresie zguduitoare să-i marcheze chipul, să-i pecetluiască pe el trăirile din acele clipe. Mi se părea evident că era furios. Poate că pricina sta în supărarea lui pe mine, deoarece în cursul celor zece minute cât îmi îngăduise să stau cu părinţii mei medicul care mă salvase în spitalul de unde veneam şi care îşi risca acum libertatea (cititorul a aflat în schiţa „Între tifici” în virtutea cărui motiv), îşi risca libertatea, spuneam, pentru colegii mei rămaşi în detenţie, prin internarea mea la Colentina, în cele zece minute, insist, îi cerusem tatei să-i dăruiască un tablou din colecţia sa. Aşa socotisem că era potrivit: viaţa şi sănătatea mea meritau jertfirea unei picturi. Se prea poate ca aceasta să fi jignit simţămintele colecţionarului. N-am avut niciodată impresia că s-a achitat de făgăduinţa făcută mie. În sfârşit.

În continuare, la insistenţele sale, i s-a îngăduit să mă îmbăieze, în locul unei oarecari îngrijitoare din spital. Cred că a avut o mare decepţie. Se aşteptase ca toţi anii aceia să fi pierit prin miracol şi să regăsească în cadă pruncul delicat, gângăvitor, inconştient, pe care obişnuise să-l scalde odinioară. Însă copilul murise. Era ceva definitiv. Iar în vană sta lungit un bărbat necunoscut. Îi împărtăşi acestuia ultimile ştiri -fără excepţie triste. Unele chiar ireparabile. Nimic luminos. Cât despre revenirea mea acasă, nu-mi fu dat să aud că ar fi semnificat vreo bucurie. Îmi repeta întruna cât suferiseră ceilalţi din pricina mea. Aş fi vrut să mă simt vinovat. Dar mă umplusem de sentimentul vinei în decursul celor patru ani şi nu mai aveam loc pentru autoînvinovăţiri reînnoite. Aşteptam ca tata să-şi încheie bocetul, să isprăvească şi bărbieritul meu, ca un mort curat şi frumos, să mă părăsească în acel spălător ca de morgă, în răceala singurătăţii mele.

De aci înainte, m-am despărţit de dumnealor pentru o lună. Am fost luat în grijă de o asistentă şi predat în mâna a doi pacienţi cu care urma să împart rezerva nouă.

Părinţii nu-mi reveniră zi de zi, ci la trei-patru o dată. Cu aceste prilejuri, îmi trimiteau printr-o salariată a spitalului câteva pachete de ţigări. Fie şi după înmulţirea sorturilor acestora, ca şi după calitatea hârtiei de ambalaj şi a ţiplei aferente, se cunoştea o îmbunătăţire semnificativă a vieţii, un 'salt calitativ' (cum se zicea la seminarul de marxism) către o existenţă cât de cât rezonabilă a românului, în pas cu progresul.

Sfătuiţi, pesemne, de un fumător profesionist, au ales pentru mine „Favorit” -ţigaretă cu filtru, ca înlocuitoare a „Carpaţilor” aspri fumaţi pe timpuri.

Întâi şi-ntâi am fost cucerit de ambalaj. De aprins prima ţigară am ezitat îndelung. Nu simţeam nevoia să trag fum în piept. În al doilea rând, numărul mare de ţigarete dintr-un pachet mă speria ca o îndatorire căreia nu credeam să-i mai pot face faţă. Le adulmecam îndelung, cu gândul dus aiurea. Era o aromă nouă, plăcută, îmbietoare pentru cine putea fi îmbiat. Nu semăna cu mărcile de tabac din gama dinainte de arestarea mea.

Fără tragere de inimă, i-am cerut unei femei de servici să îmi împrumute o cutie de chibrituri. În sfârşit, am scânteiat un băţ. Flăcăruia îmi reaminti scene din filme, în cari personajul rămânea cu privirile fixate asupra uneia similare, cu sufletul încărcat şi cu voinţa neputincioasă a decide.

Ţigările acelea reprezentau darul părinţilor mei, făcut cu prilejul eliberării mele din închisoare. Mai ales darul mamei. Dânsa cunoştea plăcerile fumătorului. Nu a unuia de forţă. Nu degusta mai mult de trei-patru ţigarete pe zi, cu prilejul cafelei de dimineaţă şi a celei de după amiază. Le sorbea cu o vecină de bloc, nu rareori în balconul circular al acesteia, suspendat la etajul I, peste str. Matei Basarab, peste drum de un lung şirag de tei parfumaţi.

Hârtia de ambalaj era vopsită albastru închis, iar denumirea „Victoria” era imprimată în alb, prin procedeul tipografic numit „spărtură”. Conţinutul avea o mireasmă ameţitoare, moleşitoare, insinuantă, dulce ca un trup de femeie. Când mi-a găsit mama două ţigări în buzunarul pantalonilor, mi-a propus să fumez dintr-ale sale. M-am străduit, dar m-am îngreţoşat. Poate că asta intra în tehnica pedagogică. Nu ştiu. Ce am băgat de seamă era că nu conţineau tutun bărbătesc. Parcă, mai târziu, când am încercat toate sorturile de pe piaţă, am şi cumpărat un pachet de „Victoria”, fără să rezulte vreo îmbunătăţire însemnată a simpatiei mele pentru aceste ţigarete. Când am ajuns fumător constant a zece ţigări pe zi, mama a renunţat la moftul său.

Din păcate, aceasta s-a petrecut după realizarea greşelii sale capitale, anume pilda rea pe care mi-a dat-o. A avut o mare pondere în a mi se trece cu vederea încălcarea regulii ascultării de autoritatea paternă. În definitiv, o încălca ea însăşi, dar tot ce face mama este şi bun.

Acum – eram sigur – tot la sugestia sa am fost sărbătorit cu darul de ţigări. După cum bănuiţi, nici eu nu mă schimbasem: o stimam şi o iubeam la fel de mult. Cum să-mi jicnesc părinţii, refuzându-le atenţia? Cum să-i fac să înţeleagă că darul lor îmi era indiferent? Ar fi aflat prin asistentele cu cari luaseră legătura că nu fumam ţigările trimise. Ar fi avut mustrări de cuget că nu ştiuseră să-mi ghicească dorinţele. S-ar fi blamat. Nu, nu le puteam face una ca asta. Relaţiile dintre noi erau prea sensibile pentru atari gesturi categorice.

Am ales calea iubirii. M-am pus cu determinare şi convingere pe fumat.

De aceea a spus Arthur Rimbaud: „Par delicatesse J'aiperdu ma vie.”